Cu N. Steinhardt despre muzică

Anul acesta se împlinesc, pe 29 martie, 34 de ani de la trecerea în neființă a lui N. Steinhardt. Dar, pe măsură ce anii trec, prezența lui e din ce în ce mai vie în memoria mea.

Anul trecut, căutând ceva, am dat peste această fotografie, cred de la sfârșitul anilor ’60, care mi-a adus aminte de o seară petrecută cu prietenii lui Nicu și ai mei, Sanda Șora (fiica lui Mihai Șora) cu soțul ei, Andrei. Am găsit acolo – Nicu și cu mine – o mulțime de discuri interesante și ne-am retras într-un colț pentru a alege unul pe care să-l ascultăm.

Rămăsesem pentru Nicu tot „Cântăreața”, ca în copilărie, dar acuma, ca adult, discutam cu el despre compozitori, schimbam păreri, gusturi, îi împrumutam discuri, ascultam împreună, eram într-o permanentă comunicare muzicală. Și, în general, gusturile noastre coincideau, atât cele despre compozitori, cât și despre interpreți. Subiectele noastre se învârteau mai ales în jurul lui Mozart, Haydn, Bach și Wagner, iar la interpreți ne opream neapărat, printre alții, la Sviatoslav Richter, care-l cucerise recent într-un concert la Ateneu.

În general Nicu nu era influențabil, părerile lui erau bine definite, iar justificările lor, total convingătoare. Dar nici nu trebuia să-l contrazic, pentru că, din fericire (sau întâmplare?), coincideam la gusturi. N-am avut niciodată discuții în contradictoriu. Nicu îmi expunea, cu exaltare și entuziasm, fericirea produsă de cutare muzică, iar eu mai completam cu date referitoare la structura muzicală a piesei, din cele învățate când mă pregăteam pentru o eventuală carieră muzicală, iar Nicu prelua cu bucurie tot ce adăugam.

Acum câteva zile, am luat din bibliotecă volumul Critică la persoana întâi, (Ed Dacia Cluj-Napoca, 1983, exemplar cu dedicație pentru mama). Fac adesea acest lucru ca să recitesc cele scrise de Nicu. Am deschis la un text despre Mozart unde nu e vorba numai despre Mozart, ci găsim un mic tablou general al marilor compozitori. Iată ce afirmă autorul într-o notă de subsol a textului:

„De ce nu mă refer la Haydn, la Monteverdi, ori Vivaldi? Pentru că îi socotesc – la nivelul lor respectiv – a face parte din constelația lui Mozart, stea luminescentă majoră. De ce nu la Brahms? Pentru că acest mare compozitor și maestru al melancoliei – ca și Franz Schubert -nu-i un „inventator”. Cât despre Gustav Mahler, n-a atins decât solemnul, tristețea, complexitatea și adâncul, nu divina degajare. La Mahler, ca și la poetul chinez pe care îl citează, totu-i negru: și viața și moartea. Pentru Mozart (ori Haydn), moartea e prag de viață.” (p. 122)

Iar cuvintele lui Nicu despre Wagner sunt edificatoare:

„La Wagner[…]muzica e acaparatoare, despotică, intransigentă ca un drog, ca o halucinogenie; e totalitară. I te predai în întregime, o adori și venerezi, sau o respingi – cale de mijloc nu încape.”(p 122)

Citisem volumul, cu ani în urmă, dar recitirea fragmentului mi-a readus în minte discuțiile avute cu Nicu. Când vorbea despre Mozart era în al nouălea cer, când discuția trecea la Bach, devenea serios, umil, pătruns de o admirație aproape mistică. Iată ce scrie Nicu în același text:

„Poate că portretul cel mai fidel (al lui Bach, n.m.) ni l-ar înfățișa, îmbrăcat în haină de pastor, dând un concert de clavecin în aula unui institut superior de semiotică generală.” (p. 123)

***

Toate aceste amintiri mi-au fost trezite de fotografia din seara respectivă – în care apar și Sanda și Andrei, pe care o am și eu. Găsisem cu Nicu niște discuri și eram cufundați în dilema alegerii. A doua poză, cea numai cu Nicu și cu mine, e postată la grupul „ Nicolae Steinhardt” de pe FaceBook. N-o aveam. Cred că ascultam finalul glorios al operei Maeștrii Cântăreți de Wagner, alegere care explică entuziasmul meu exploziv. Nicu era – cum se vede – atent și concentrat asupra cuvintelor, care, la Wagner, sunt parte esențială a operei compozitorului.

Vesta mea albă cu ciucuri și motiv roșu brodat fusese cumpărată la Bran. Mi-era foarte dragă și o îmbrăcasem tocmai pentru că știam că mă voi vedea cu Nicu. El nu comenta niciodată ținutele vestimentare, dar știam câtă bucurie îi faceau – ca și mie de altfel – motivele folclorice, oriunde s-ar fi aflat ele.

***

Sfârșitul textului scris de Nicu dovedește admirația și dragostea lui infinită pentru Mozart:

„Mozart e dincolo .Tematica lui e nulă. E pur, mai pur decât poezia proslăvită a lui Bremont și decâît exegetul Bach […]; e numai existent, numai  expersie sonoră a bucuriei legată de verbul a fi. Euforic? Desigur. […] Grațios? De asemenea, luând însă aminte că substantivul grație în limba română e un neologism al cărui corespondent noi îl rostim folosind cuvântul har. Și acesta e suveran, întocmai ca vântul. De unde vine și încotro bate nu se știe. E liber. Se dăruiește cui vrea […]. Și îi stă în fire a se dărui nereticent, mărinimos, neprecupețit, har peste har. Ca, bunăoară, fericitului Mozart.” (p. 124)

***

Acesta a fost, este și va fi N. Steinhardt pentru mine: har peste har. Suntem împreună  dincolo de viață, de muzică, pictură, sau literatură, dincolo de pământescul și limitatul nostru timp.

Articol publicat în Vatra veche 3 / 2023