În 1957, a fost cât pe ce să trecem printr-o criză similară celei declanșate de gripa spaniolă în 1919: atunci a izbucnit o nouă epidemie de gripă în Hong Kong, cu 250.000 de îmbolnăviri. Maurice Hilleman a preluat gestiunea situației, bănuind că responsabilă de epidemie era o nouă tulpină a virusului gripal. A obținut probe de sânge infectate cu ceea ce avea să se numească mai apoi „gripă asiatică”. Echipa lui a purificat virusul din Hong Kong și l-a testat cu anticorpi din sângele unor oameni din alte colțuri ale lumii. Aproape niciun anticorp nu a recunoscut noul virus. O nouă epidemie mondială de gripă era foarte probabilă, foarte puține persoane având imunitate la noua tulpină. În contextul unei rețele internaționale de transport atât de extinse, era doar o chestiune de timp până când virusul urma să iese din Hong Kong, gripa fiind în general și foarte contagioasă.
Hilleman a tras semnalul de alarmă. Era nevoie urgentă să se creeze un nou vaccin. Așa că a trimis virusul câtorva producători de vaccin ca să-l poată dezvolta în ouă de găină. În timp, virusul a suferit mutații care-l făceau mai bine adaptat la găini decât la oameni. În cele din urmă, a produs o tulpină care nu era deloc periculoasă pentru oameni. Însă anticorpii pe care îi producea organismul uman împotriva acestei tulpini aviare puteau recunoaște și virusul gripei asiatice. Tulpina aviară era, prin urmare, vaccinul căutat. Când gripa asiatică a ajuns în SUA, în același an, companiile farmaceutice produseseră deja patruzeci de milioane de vaccinuri antigripale, exact la timp ca să-i protejeze pe cei mai vulnerabili. Până la sfârșitul lui 1958, în SUA muriseră de gripă asiatică 69.000 de oameni. Dacă n-ar fi fost eforturile prompte ale lui Hilleman și ale echipelor sale, numărul victimelor ar fi fost mult mai mare. Vor apărea cu siguranță și alte tulpini periculoase. Dacă nu putem să creăm, să producem și să distribuim noi vaccinuri suficient de repede, eșecul se va solda cu multe milioane de morți.
Vaccinarea are la bază expunerea la un agent patogen, care generează apoi imunitate la o nouă infectare. În cazul anumitor organisme, acest principiu însă pur și simplu nu funcționează. De exemplu, gonoreea e produsă de bacteria Neisseria gonorrhoeae și poate fi vindecată cu antibiotice, deși rezistența pe care o dezvoltă bacteria la tratament constituie o problemă tot mai mare. O persoană se poate îmbolnăvi repetat de gonoree chiar dacă a mai avut infecția. Sistemul nostru imunitar nu poate genera imunitate la Neisseria gonorrhoeae: acea parte a suprafeței bacteriei pe care o recunosc anticorpii variază foarte mult, iar Neisseria gonorrhoeae perturbă cursul obișnuit al răspunsului imun. Agenții patogeni ne pot înșela uneori sistemul imunitar. Pot suprima cu totul răspunsul imun, rămânând astfel în organism și având ocazia să se reproducă. În consecință, deși vaccinarea e cu siguranță o metodă extraordinară de prevenire a multor infecții fatale, nu este o soluție pentru toate. Războiul dintre oameni și bolile infecțioase nu se va încheia niciodată.
