Acţiunile voievodului au avut ca rezultat dubla distrugere a Ţării Româneşti: autodistrugerea ca urmare a adoptării tacticii pământului pârjolit şi inevitabila distrugere şi robire de populaţie din timpul invaziei otomane. Tactica pământului pârjolit şi războiul de gherilă (inclusiv faimosul atac de noapte) purtat de oastea lui Vlad Ţepeş împotriva imensei oşti otomane, „pe care abia o purta pământul“, l-au determinat pe Mahomed II să ordone retragerea. Sultanul l-a lăsat pe Radu cel Frumos, favoritul său, la marginea Ţării Româneşti, pentru a-i atrage pe boieri de partea sa, ceea ce s-a şi întâmplat în timpul verii aceluiaşi an.
Între timp, Matia Corvinul, alertat de evoluţia evenimentelor din Ţara Românească, a venit cu oastea regală în Transilvania, pentru a preîntâmpina o eventuală invazie otomană. Aflat în plin conflict cu împăratul romano-german Frederic III, regele Matia nu s-a implicat într-un război antiotoman, dispunând chiar arestarea lui Vlad Ţepeş, pe care l-a acuzat de înaltă trădare în baza unei scrisori trimise de acesta din urmă sultanului Mehmet. Autenticitatea scrisorii de trădare a lui Vlad Ţepeş nu a fost lămurită nici până în ziua de azi.1 În aceste condiţii, voievodul Ţării Româneşti a fost luat captivitate şi trimis ca prizonier politic la Vişegrad. Matia Corvinul a recunoscut domnia lui Radu cel Frumos, sprijinit de boierii Ţării Româneşti, dornici de pace şi sătui de regimul de teroare a lui Vlad Ţepeş. Noul domn al Ţării Româneşti se bucura de favoarea sultanului, ştiind totodată să păstreze buna vecinătate şi cu Ungaria.
Mai puţin amicale au fost legăturile lui Radu cel Frumos cu Ştefan cel Mare al Moldovei, care în 1465 a cucerit Chilia, ameninţând poziţiile de la Dunăre ale Ţării Româneşti…
