Martha Serpas
De parcă am fi doar unul
Dimineața, Dumnezeu m-a chemat pe terasă,
un țărm gri strălucitor, spălat de ploaie.
M-am așezat și-am așteptat în pijamaua mea portocalie
Dumnezeu a spus: „Privește copacul”. Și l-am privit.
frunzele lui proaspete galbene și verzi,
lucioase și luminoase, și atât de vii încât durea
intensitatea culorilor. Pupilele mi s-au dilatat
fară să vreau, flămânde.
Dumnezeu a spus: „Ascultă copacul”.
Și l-am ascultat. spunea: „trăiește!”
Și copacul s-a desfăcut larg, nu din dorință,
ci în felul acela în care un chirurg desface
cutia toracică a unei paciente în comă și îi palpează
inima paralizată, doar că acest copac și-a desfăcut
ramurile înspre cer – iar eu eram lumina acelui cer.
Am luat din miezul dens și dulce
l-am ridicat la gură și l-am ținut acolo
mult timp până am gustat cuvântul
copac (fiindcă îi uitasem numele).
Apoi mi-am rostit numele, de două ori, încet.
Augustin a spus: Dumnezeu ne iubește pe fiecare în parte
de parcă am fi doar unul, dar nu l-am crezut.
Și Dumnezeu m-a așezat pe trepte cu cafeaua mea
și țigările mele. Și, cu toate că
încă nu puteam mânca și nici dormi, seara aceea
și dimineața aceea a fost ziua în care m-am întors.
Martha Serpas (n. 10 Decembrie, 1965) poetă americană, profesor universitar la Universitatea din Houston – Creative Writing Program, autoare a cinci volume de poezie. Absolventă a Universității Louissiana State University (BA), Serpas a urmat un master la Universitatea din New York și la Yale Divinity School, Doctoratul în literatură și scriere creativă l-a obținut la Universitatea din Houston. A debutat în 2002 cu volumul „Cote Blanche”, urmat de „The Deadly Side of the Storm” (2006) și Diener (2015). Cel mai recent volum de poezii, „The Double Effect”, i-a apărut în 2020. Serpas a fost poet rezident la Gustavus Adolphus College în St. Peter, Minnesota.
Martha Serpas
As if There Were Only One
In the morning God pulled me onto the porch,
a rain-washed gray and brilliant shore.
I sat in my orange pajamas and waited.
God said, “look at the tree.” And I did.
Its leaves were newly yellow and green,
slick and bright, and so alive it hurt
to take the colors in. My pupils grew
hungry and wide against my will.
God said, “listen to the tree.”
And I did. It said, “live!”
And it opened itself wider, not with desire,
but the way I imagine a surgeon spreads
the ribs of a patient in distress and rubs
her paralyzed heart, only this tree parted
its own limbs toward the sky – I was the light in that sky.
I reached in to the thick, sweet core
and I lifted it to my mouth and held it there
for a long time until i tasted the word
tree (because i had forgotten its name).
Then I said my own name twice softly.
Augustine said, God loves each one of us as if
there were only one of us, but I hadn’t believed him.
And God put me down on the steps with my coffee
and my cigarettes. And, although I still
could not eat nor sleep, that evening
and that morning were my first day back.
