Pentru a explica aprecierea mea față de Bizanț, urmăresc ca în acest volum să îi pun în lumină cât mai limpede și convingător cu putință aspectele cele mai semnificative și să îi dezvălui structurile și mentalitățile care l-au susținut. În acest fel, vreau să vă mențin treaz interesul până la capăt, ca să aveți sentimentul că ați făcut cunoștință cu o nouă civilizație. Și, deosebit de important, aș dori să înțelegeți că lumea occidentală modernă, care s-a dezvoltat pornind din Europa, nu ar fi existat dacă nu ar fi beneficiat de scutul și de inspirația a ceea ce se petrecea mai departe spre est, în Bizanț. Lumea musulmană este și ea un element important al acestei istorii, la fel ca și relația de iubire și de ură dintre creștinism și islam.
Care sunt trăsăturile-cheie ale acestei istorii importante, dar puțin cunoscute? Mai întâi, Bizanțul a fost o civilizație vastă, de 1 000 de ani, care a influențat în Evul Mediu toate țările din estul Mediteranei, Balcani și Europa Occidentală. Din secolul al VI-lea până în al XV-lea, această influență a cunoscut și creștere și declin, dar a rămas o prezență permanentă. Civilizația Bizanțului s-a întemeiat pe componente păgâne, creștine, grecești, romane, antice și specific medievale, iar influențele ei culturale și artistice sunt recunoscute astăzi ca o moștenire durabilă. Dar aspectele fundamentale ale guvernării, așa ca dezvoltarea unei curți imperiale înzestrate cu serviciu diplomatic, birocrația civilă și ceremonialul de încoronare, la fel și șansa acordată femeilor de a exercita puterea politică, toate acestea au prins formă la Bizanț.
Cultura bizantină întruchipează ideea de longuedurée a istoricului FernandBraudel: ceea ce supraviețuiește vicisitudinilor unor schimbări de regim, ale obiceiurilor de modă nouă ori ale perfecționărilor tehnologice se constituie într-o moștenire continuă, capabilă simultan să încremenească și să inspire. Dacă Braudel aplica această idee mai degrabă factorilor geografici care au determinat istoria mediteraneeană, ea poate fi adaptată pentru a diferenția cultura bizantină de modelele culturale ale vecinilor. Deoarece, spre deosebire de alte societăți medievale, atât din Apus, cât și din rândul musulmanilor, Bizanțul era vechi, bătrân de multe secole când a venit vremea lui Carol cel Mare și Harun al-Rashid, în 800 d. Hr., iar structura culturii lui era în același timp o constrângere și o sursă de putere. După cum vom vedea, imperiul s-a născut cu adevărat bătrân, aducând în capitală, de la întemeiere, autoritatea unei arhitecturi și amprenta unor lucrări de artă plastică din bun început străvechi. Cadrul lui cultural stabilit, condamnat pentru conservatorism, lăudat pentru cultivarea tradițiilor, asigura un sentiment unanim al apartenenței, celebrat în maniere specifice și schimbătoare, dedicate de fiecare dată ridicării Bizanțului pe cele mai înalte trepte ale gloriei. În acest fel se constituia un patrimoniu flexibil, capabil să reacționeze, deseori în chipul cel mai hotărât, pentru a înălța, prezerva și susține imperiul de-a lungul a nenumărate crize.
