Pentru noi, astăzi, cea mai semnificativă trăsătură a Bizanțului constă poate în rolul lui istoric de protejare a Apusului creștin în Evul Mediu timpuriu. Până în secolul al VII-lea, Bizanțul a fost cu adevărat Imperiul Roman. Stăpânea Africa de Nord și Egiptul, grânarele pe care se bizuiau atât Roma cât și Constantinopolul, sudul Italiei, Țara Sfântă, Asia Mică mergând spre est până la Muntele Ararat, toată Grecia de astăzi și mare parte din Balcani. Apoi, triburile din Arabia inspirate de noua religie a islamului au cucerit majoritatea estului Mediteranei. Luptau în numele unei revelații care se prezenta ca succesoare a credinței evreilor și a celei creștine. Bizanțul a stat în calea expansiunii lor în Asia Mică și i-a împiedicat să treacă Dardanelele și să pătrundă în Balcani, Constantinopolul reușind să facă față unui număr impresionant de asedii.
Țelul musulmanilor de a cuceri Constantinopolul și de al transforma în capitala lor, pentru a prelua apoi întreaga lume romană, era mai mult decât legitim. Și logic. De vreme ce islamul pretindea să înlocuiască atât iudaismul, cât și creștinismul, forțele lui aveau să se instaleze în mod firesc în locul celor romane, însușindu-și structurile politice ale vechii lumi. Dacă urmărim ambițiile consemnate în Coran, întreaga Mediterană ar fi trebuit să fie reunificată sub control musulman.
Dacă Bizanțul nu le-ar fi oprit expansiunea în 678, forțele musulmane, întărite cu resursele suplimentare ale capitalei, ar fi răspândit islamul în toată regiunea Balcanilor, în Italia și în Apus în secolul al VII-lea, când fragmentarea politică reducea șansele unei apărări organizate. Împiedicând această potențială cucerire, Bizanțul a făcut posibilă existența Europei, oferindu-le forțelor creștine occidentale, împărțite în mici unități, răgazul să se consolideze.
Perioada cruciadelor a așezat Bizanțul în mijlocul eforturilor creștinătății de a recupera Locurile Sfinte de la musulmani. După secolul al XI-lea, Bizanțul și Occidentul au ajuns să se cunoască mai bine, de multe ori cu urmări foarte proaste. În ciuda succesului Cruciadei I și a întemeierii Regatului latin al Ierusalimului, Cruciada a IV-a s-a întors împotriva Constantinopolului și a urmat jaful din 1204, care a reprezentat cel de-al doilea mare moment de cotitură din istoria bizantină, imperiul nemaifiind capabil apoi să își revină la forța ori la forma lui din trecut. Deși și-au recuperat capitala, împărații bizantini au domnit peste ceea ce se redusese de fapt la un oraș-stat între 1261 și 1453, când Constantinopolul a fost în cele din urmă ocupat de turcii otomani.
Curios, însă, influența culturală bizantină s-a extins aproape în raport invers proporțional cu puterea politicală. Din 1204, când numeroase opere de artă au luat calea Europei occidentale, contribuția Bizanțului la renașterea artei și învățăturii apusene a fost remarcabilă. În secolul al XIV-lea, profesori bizantini de greacă au fost angajați de universitățile italiene, iar ei și studenții lor au început să traducă scrierile lui Platon. Operele lui Aristotel ajunseseră în Apus prin intermediul musulmanilor, dar cea mai mare parte a filozofiei platonice rămăsese necunoscută. În timpul negocierilor din Florența care în 1439 au dus la reunificarea Bisericii Apusene cu Biserica Răsăriteană, prelegerile publice despre Platon ale faimosului învățat și filozof grec Georgios GemistosPlethon l-au inspirat pe Cosimo de’ Medici să întemeieze Academia platonică. Astfel contribuția bizantină la Renașterea italiană a început mult înainte de 1453, când turcii au transformat Constantinopolul în propria lor capitală.
Ce a fost Bizanțul, cum a acționat și ce a reprezentat el, iată trei întrebări asupra cărora voi încerca să arunc lumină pe parcursul acestui volum, dintr-o perspectivă cât se poate de personală care s-a format odată cu cercetarea făcută de mine asupra Formării creștinismului și a semnificației religiei în istoria medievală timpurie. Aspectele legate de credință au fost de o importanță vitală pentru oamenii Evului Mediu, sub forme deloc familiare pentru majoritatea celor care trăiesc în Occidentul modern, în vreme ce cunoașterea laică și judecata populară față de arta medievală au avut întotdeauna nevoie să le înțeleagă. Pe lângă acele chestiuni care i-au unit și i-au dezbinat pe creștini, lumea lor religioasă a fost populată și de alte convingeri: au apărut politeiști neconvertiți, adepți ai culturilor răsăritene, discipoli ai lui Zoroastru și Mani, la fel și comunități evreiești cu existență îndelungată. Islamul a produs în toată această lume un efect profund asupra fiecărui viețuitor de pe țărmurile de est și sud ale Mediteranei, în Siria și Spania și în toate regiunile dintre ele. În Bizanțul secolului al VIII-lea, cea dintâi pornire oficială de a distruge icoane (iconoclasm) i-a împins pe oamenii de rând să apere chipurile sfinte chiar și cu prețul viții lor. În timp ce islamul a promovat interzicerea strictă a imaginilor sfinte, Roma și-a descoperit credința în icoane, iar teologii lui Carol cel Mare au început să se îndoiască de ea. Astfel, secolele al VIII-lea și al IX-lea au reprezentat perioada critică a dezvoltării a trei regiuni separate, dar cu multe legături între ele: Răsăritul bizantin, Sudul islamic – Egipt, Africa de Nord și Spania – și Occidentul latin care a devenit Europa. O separare care, sub forme diferite, a continuat să existe până în timpurile noastre.
O altă sursă a fascinației exercitate în Bizanțul medieval consta în aparenta devoțiune a femeilor față de icoane, ceea ce putea avea legătură cu excluderea lor din ierarhia bisericească oficială. Există întrebări și în legătură cu motivele care au animat două împărătese despre care am scris în Doamnele în purpură, care au restabilit venerarea icoanelor în 787 și 843. Când Irina și Teodora au anulat politica iconoclastă, introdusă și susținută de soții lor și de alți apropiați, au acționat, consider eu, cu toată duritatea și viclenia bărbaților. Însă, luând aceste inițiative, și-au asumat și o poziționare politică fără egal în alte societăți medievale. Așadar, cronicarii acelor vremuri care presupuneau că iubirea lor pentru icoane reprezenta o trăsătură a slăbiciunii feminine, fără îndoială nu au surprins și semnificațiile mai ample, pe care eu sunt înclinată să le asociez cu tradiția bizantină a femeii-conducător, de fapt cu ‚imperialul feminin’.
