Spre sfârșitul secolului XIX, în 1890, anul nașterii lui Nae Ionescu, se spunea despre Brăila că e cel mai cosmopolit și mai prosper oraș al țării.
Perspectiva de a deveni șef al Siguranței în România Mare din secolul următor și la o vârstă apropiată de cea la care tatăl său îndeplinise ultima slujbă a vieții sale ca șef al poliției va fi adus multe amintiri în gândurile Profesorului, în timp ce studenților le vorbise despre arhangheli, serafimi, heruvimi, domniile, stăpânirile și începătoriile îngerești.
În primii ani ai copilăriei lui, familia o dusese încă bine, iar copiii aveau guvernantă italiancă și își petreceau vacanțele pe moșia rudelor materne din familia Apostolu. Tatăl lui, „mare și domol”, era un „rob al trebii lui”, om de ispravă, dar aprig la mânie, „capabil de încordări năprasnice”. Moartea lui Cristache Ionescu din pricina unei nefrite cronice pe care fiul lui Nicu o va moșteni, lăsase familia înglodată în datorii. Iar funeraliile, expunerea trupului neînsuflețit, priveghiul, prezența rudelor în doliu, suspinele, bocetele, mirosul lumânărilor, zgomotul înfundat al pământului aruncat în groapă se însoțeau în amintire cu o idee întunecată despre misterul încărcat de spaimă al morții. Greutățile și singurătatea adolescenței îl vor face să spună mai târziu că a trăit „toate mizeriile vieții la vremea când alții abia făceau ochi pentru lume”, dar și că se simțea „reprezentativ” pentru neamul lui.
Pierzând de timpuriu „liniștea care mergea în adâncime a tatălui”, cei patru copii, trei băieți și o fată, (Nicu fusese al treilea născut) rămân în grija mamei, o femeie practică, de o vie inteligență, dintr-o familie de negustori greci sau aromâni. Dar figura care întărește mândria Profesorului de mai târziu și pune temei lumii lui lăuntrice e cea a bunicului patern.
Despre acest bunic dintr-un sat din Bărăgan, – Tătaru, la vreo 60 de kilometri de Brăila, – știa că fusese un țăran clăcaș fudul din fire. Și-l putea închipui iscălindu-se pe una dintre cărțile de vizită cu care erau împânzite târgurile, satele și orașele din Principate în primăvara anului 1856. Numele deținătorului trebuia scris în mijloc. Cele patru colțuri erau deja completate cu niște enunțuri de tipar, așezate în diagonală: Unire, Prinț strein ereditar, Autonomia Țării, Regim constituțional reprezentativ. Cărțile de vizită făceau parte dintr-o febrilă acțiune propagandistică în favoarea unirii Valahiei cu Moldova, organizată de un comitet al Unirii format din moșieri, oameni politici și intelectuali. Era pe vremea când abia se încheiase războiul Crimeii, în care soldații ruși ocupaseră Principatele dunărene. Înfrânt, Imperiul Rus s-a supus apoi tratativelor de pace de la Paris, la care participau reprezentanții Franței, Imperiului Otoman, Sardiniei, Marii Britanii, Prusiei, Imperiului Habsburgic. S-a propus atunci o nouă organizare politică a Principatelor române, ținând seama de ceea ce se numea, grație Revoluției franceze, principiul națiunilor, și sub supravegherea puterilor așa-numite garante. O delegație de diplomați europeni a vizitat mai întâi Principatele ca să constate starea de spirit a populației și dacă ideea unirii își găsea, cu adevărat, îndreptățirea. Urmau să fie alese două mini-parlamente numite divane ad-hoc ai căror deputați proveniți din toate păturile sociale să exprime voința poporului.
Comitetul Unirii agita românimea răspândind cărțile de vizită, tipărind ziare unioniste, trimițând pretutindeni în țară tineri de viță boierească să vorbească mulțimilor, adresând, cu impecabilă caligrafie și elevată exprimare, scrisori ambasadorilor occidentali în favoarea unirii și a unei guvernări independente și de ruși și de turci a principatelor. Înainte de a fi elaborată Convențiunea pentru organizarea definitivă a Principatelor dunărene ale Moldaviei și Valahiei,guvernul Franței îl desemnase în comisia însărcinată să viziteze țările române pe un aristocrat din familia de Tayllerand-Périgord. Oriunde poposea, baronul de Talleyrand era întâmpinat de procesiuni țărănești conduse de preoți, puștani zdrențăroși alergau de colo-colo fluturând ziare pe care scria Voim unire, bărbați în redingote europene, cu aer important și vorbire franțuzită, țineau discursuri împărțind trecătorilor și mulțimii de negustori, pescari și meseriași, adunată să-i asculte, cărțile de vizită pe care îi îndemnau să le semneze grabnic. Anunțată din timp de focuri mari aprinse la răscruci, trăsura baronului a fost inundată de cartonașele aruncate de localnicii strânși pe marginea drumului. Pe unul dintre ele va fi fost scris numele bunicului clăcaș: Stroe sin Ivașcu Vișan.
