În primăvara anului 1911, trenul regal pornește din gara Băneasa spre Constanța, unde Carol I și soția sa Elisabeta de Wied sunt așteptați să inaugureze un pavilion regal destinat zilelor de odihnă și creație ale reginei. Elisabeta, Carmen-Sylva pe numele ei de poetă, trecuse de 60 de ani și își dorea demult un cuib de vacanță la malul mării, unde să scrie în liniște. O echipă de ingineri în frunte cu Anghel Saligny, cel care proiectase podul de la Cernavodă și nenumărate căi ferate, pusese în practică ideile reginei ridicându-i, în buza mării, o casă de forma unui vapor, cu încăperi, la parter, pentru gărzile regale, iar la etaj cu un dormitor pentru regină și odăi pentru oaspeți. Odată încheiate discursurile și ceremonia de inaugurare la care asistă artizanii construcției, ingineri și proiectanți, miniștri și deputați, oficialități locale și marinari, împreună cu o mulțime de curioși veniți să salute cuplul regal, regina flutură o batistă albă într-un gest pe care, de acum încolo, îl vor aștepta toți comandanții de vase care pornesc în larg ca pe o binecuvântare. Regina Maria o va evoca nostalgic pe această stranie femeie stând „în picioare pe terasa îngrădită cu fier a căsuței clădite pentru ea, pe un dig care se întinde în mare la intrarea portului Constanța. O căsuță ciudată zidită de inginerii portului, cu odăi ce semănau cu cabinele vapoarelor. O văd în picioare acolo în lunga ei rochie albă, cu părul ei cărunt lăsat slobod în mânia vântului. Carmen Sylva iubise totdeauna marea cu o iubire romantică și era una dintre puținele ființe cărora le e cu adevărat drag vântul. Îi umplea de exaltare inima furtunoasă și învioara izvoarele închipuirii ei poetice.”
Și când se afla la bordul iahtului Amarylis, cu care făcea
excursii pe mare, Carmen-Sylva simțea datoria morală să fluture batista, chiar dacă, suferind de miopie, nu deslușea că, pe mal, uneori, se zăreau numai cirezi de vaci și cârduri de oi, va adăuga cu umor duios Maria.
Fie că la ceremonia din acel an de inaugurare a Pavilionului reginei asistă și studenți bucureșteni, fie că prilejul de a o vedea pa Carmen-Sylva salutându-i de la „bordul” noii ei reședințe de vacanță îi atrage pe cei care-i prețuiesc opera literară, studenții la Litere și Filozofie din București pornesc cu trenul spre Constanța. Printre ei, Nae Ionescu și o colegă de la secția germană, Elena-Margareta Fotino. El are 21 de ani, iar ea e cu câteva luni mai mare. Altminteri, e micuță de statură, delicată și în ochi i se pot citi încrederea, vioiciunea și inocența. Unchiul ei, Alexandru Davidescu, lucrează alături de inginerul Saligny la marile proiecte de drumuri și poduri inițiate de Carol I. Va fi fost și el prezent la inaugurarea „vaporului” reginei.
E luna mai, pomii sunt în floare, cerul e senin, mirosul de sare și alge al mării pătrunde pe nesimțite pe fereastra vagonului. „Eram față în față așezați în același compartiment de tren”, își va aminti el mai târziu. „Când am trecut peste pod la Cernavodă, ne-am sculat în picioare și eram așa de aproape unul de altul! Îmi sprijineam mâna dreaptă de rețeaua ce sta întinsă deasupra locului tău și nu știu dacă trecusem deja podul, dar o clipă ne-am uitat lung unul la altul; nu știu dacă ți-am spus vreodată, dar, în clipa aia, am voit pentru prima oară că cobor brațul, să te cuprind cu el și să te strâng lângă mine. Nu-mi cunosc precis sentimentele, probabil că nu voiam încă să te îmbrățișez, nu; dar erai atât de mică, atât de curată și atât de bună, și eu mă simțeam așa de singur! Oh! Aș fi vrut să te am lângă mine, aproape, aproape de tot. Era parcă un sentiment de liniște adâncă ce se cobora în mine la gândul ăsta. Nu am făcut-o și multă vreme în urmă nevoia asta nu am simțit-o.” Nu avea de unde să știe atunci că, pe seară, la întoarcere, privind din tren noul pod de peste Dunăre, și ea simțise „prima înfiorare de dragoste din viața mea.”
Să fie prima lui dragoste? Peste ani, îi va da detalii unui apropiat despre prima noapte din viața lui petrecută cu o fată care, „după mai multă sau mai puțină stăruință”, i se „dăduse”.
