În toamna aceluiași an, Corneliu Zelea Codreanu, cu un cap mai înalt decât mulțimea care îl înconjoară, poate fi văzut la o librărie din centrul capitalei semnând autografe pe cartea intitulată Pentru legionari, care va deveni Biblia legionarismului, carte de căpătâi a camarazilor, susținătorilor și simpatizanților săi.
La două luni de la apariția cărții, cumnatul și cel mai apropiat prieten al lui Codreanu, Ion Moța, îi face o vizită Profesorului. Moța se hotărâse să participe împreună cu alți șase legionari la războiul civil izbucnit în Spania între republicani și naționaliștii monarhiști, unde „se trăgea cu mitraliera în obrazul lui Christos”. Împreună cu vestea plecării îi aducea lui Nae Ionescu mai multe scrisori sigilate adresate soției, părinților, copiilor săi și Căpitanului. Se încredința astfel că, în cazul în care ar fi murit pe front, scrisorile le-ar fi fost înmânate. Ion Moța va muri pe frontul din Spania împreună cu celălalt tânăr admirator al lui Nae Ionescu, Vasile Marin. Când trenul care le aduce trupurile neînsuflețite în țară ajunge în București, Nae Ionescu, cu palton cu guler de blană și căciulă înaltă, tot de blană, poate fi văzut alături de Zizi Cantacuzino pe peronul Gării de Nord. Strânge între degetele mâinii stângi, o țigară aprinsă. Marșul funerar spectaculos de la biserica Sf. Ilie Gorgani la Casa Verde și ceremonia solemnă a înhumării în curtea Casei Verzi din Bucureștii Noi vor aduce Gărzii de Fier, la începutul anului 1937, o extraordinară popularitate și o avalanșă de noi membri din toate păturile sociale. „Toată lumea e gardistă”, se spune în saloanele mondene, în mahalale, în atelierele meșteșugărești, în rândurile Armatei, în uzine, în Universități. Adunate sub titlul Testamentul lui Moța scrisorile către părinți și către Corneliu Zelea Codreanu ale fostului comandant legionar circulă tipărite într-o broșură pe care Siguranța nu reușește s-o interzică.
Curând, în aprilie, la editura Cultura Națională apare și o antologie de articole ale lui Nae Ionescu în volumul Roza vânturilor alcătuit de Mircea Eliade. Roza vânturilor fusese titlul unui articol
publicat în 1935, în care Nae Ionescu punea problema orientării omului în istorie. Orientarea e o chestiune de raportare, conchidea el,
făcând aluzie la viitorul mișcării legionare și al „omului nou”: raportare „nu la ce a fost – căci nu mai este -; nu la ce este – căci nu este nimic -; ci la ceea ce va fi – care e mult mai precis, mai pozitiv, mai consistent decât ceea ce s-ar părea că este azi. Nu e decât o singură posibilitate pentru ca acțiunea noastră să fie coherentă și plină de sens: să o punem sub semnul zilei de mâne.” Miza volumului Roza vânturilor e tocmai aceea de a arăta din nou, tinerelor generații, drumul către o politică țărănească, de mase, întemeiată pe realism politic, organicism și religiozitate.
Prefața e semnată de Nae Ionescu și răspunde și unor întețite atacuri legate de lipsa de originalitate a ideilor și a cursurilor sale universitare. Ca reflex al obsesiei individualiste pentru afirmarea personalității omului, originalitatea este o valoare cu totul relativă, scrie Nae Ionescu. Rostul cuiva care nu dorește decât să înțeleagă evenimentele epocii lui e acela „de a formula, cât mai circulabil și deci mai rodnic, sensul vremii și al întâmplărilor pe care le trăiește”. Ce înseamnă lipsa de originalitate „pentru un om care își trăiește toate gândurile?” Ideile, gândurile cuiva nu sunt validate de un „patent de exploatare”, ci de „prospețimea de viață” pe care o conțin. Profesorul le transmite astfel detractorilor săi și celor care îl acuză că nu menționează totdeauna autorii și cărțile din care se inspiră sau din care preia diverse noțiuni, teorii sau fraze întregi că nu-i înțeleg pedagogia și modul de gândire, tributari fiind concepțiilor științifice și personalismului occidental. Consecvent cu propria teorie asupra originalității, refuzase, de altfel, să-i fie publicate cursurile, tocmai pentru a nu fixa într-o formă anume, sterilă, curgerea liberă, asociativă a gândirii și jocul ideilor pe care li le prezenta studenților în inimitabile dramatizări discursive. Gânditul împreună cu studenții va fi fost, pentru el, o categorie filozofică aparte, turnată efemer, ca un spectacol de teatru, în unicitatea fiecărei reprezentații.
Foarte interesant, multumesc pentru informatie!