(credit foto: Cosmin Băluță)
PANDEMIA NOASTRĂ este o experiență a trăirilor împărtășite unică în istoria omenirii. Niciodată țările lumii nu au mai fost unite de un dezastru comun la o asemenea scară și nu au mai trăit împreună toate etapele luptei cu acest dezastru.
Nici două războaie mondiale, nici amenințarea nucleară, nici Războiul Rece nu au dat omenirii această experiență: mereu au fost tabere antagonice și câmpuri de luptă, și mereu câte cineva rămânea deoparte. Părea că nu există războaie unificatoare. S-a dovedit că există: războiul declarat pandemiei de către mai multe state nu mai poate fi astăzi local – el devine automat global.
Stadiile implicării în acest proces sunt diferite. În unele locuri deja sunt amplasate în piețe morgi mobile și sicriele cu cadavre sunt transportate cu camioanele, în altele încă se joacă meciuri de fotbal cu spectatori. Despre situația din unele țări aflăm din mass-media în timp real, iar din alte țări abia răzbate doar, după o tăcere îndelungată, un semnal SOS – și putem doar să presupunem că acolo, după zidul acesta de tăcere, situația e la fel de complicată. Un lucru e însă evident: toate statele trec sau vor trece prin lupta cu virusul. N-ai cum să stai pitit după gardul tău, pe insula ta, pe continentul tău.
Lumea transparentă a internetului care pătrunde peste tot ne permite să vedem ce se petrece în foarte multe puncte ale globului pământesc: statistici despre numărul celor infectați sau al decedaților, intrarea în carantină a unor monarhi și șefi de stat, mărturii personale tulburătoare pe rețelele de socializare – informația curge spre noi neîntrerupt de pe toate cele cinci continente. Știm cum îi bat polițiștii cu bastoanele pe cei care nesocotesc carantina în India. Știm cum plânge o asistentă medicală epuizată din Italia. Știm cum artiști din mahalele din Nairobi scriu pe garduri lozinci despre necesitatea spălatului pe mâini – de altfel, asta e principala măsură de propagandă împotriva pandemiei implacabile. N-o putem ocoli. Astăzi trăim știind multe despre viețile altora. Și, prin urmare, compătimindu-i. Căci compătimirea, reacția la emoția celuilalt, este fundamentul unui psihic uman sănătos, creat în momentul primei reacții a bebelușului la zâmbetul mamei.
Până de curând însă, lumea era într-o febră a agresiunii. Se purtau războaie – comerciale, pentru petrol, de sancțiuni, propagandistice și, în sfârșit, războaie adevărate în punctele fierbinți. Astăzi toate acestea (sau, în fine, aproape toate) sunt considerate fără importanță. Agresiunea a fost suspendată – pandemia s-a dovedit a fi un vaccin împotriva agresiunii. Cei care ieri se răfuiau pe rețelele de socializare își aprovizionează astăzi vecinii în vârstă cu alimente; Rusia și China trimit ajutoare umanitare în Italia. Iar cei care, după vechile obiceiuri, încearcă să se folosească de această situație pentru a-și întări platformele ideologice sunt considerați sălbatici – niște sălbatici moderni și educați. Acum nu este momentul lămuririi relațiilor ideologice, ci al oferirii și primirii de ajutor. Pentru că situația este extrem de simplă: unii mor, alții – dacă pot – se salvează.
Niciodată prețul vieții umane nu a mai fost atât de mare – în sensul figurat al cuvântului. La începutul și la mijlocul secolului XX cei uciși (în războaie, în lagăre de concentrare, în timpul experimentelor nucleare) și cei morți (de foame, în epidemii) erau numărați cu milioanele. În realitatea marcată de abundență și bunăstare a secolului XXI a devenit modern să-i înjurăm și să-i dăm în judecată pe medici, ferindu-ne sănătatea prețioasă de insuficienta politețe a pesonalului medical sau de o operație estetică de proastă calitate.
Niciodată prețul vieții umane nu a mai fost atât de mare – în sensul literal al cuvântului. Astăzi, economii puternice au intrat în anabioză, țări întregi au înghețat în încercarea de a încetini dezvoltarea bolii – totul ca să ocrotim cât mai multe vieți omenești. Prețul acestei opriri este de multe miliarde (deja nici nu mai contează în ce monedă). Câtă vreme o să putem plăti acest preț? Cât de repede necesitățile unei economii care se sufocă vor obliga țările să ridice carantina și să-și trimită oamenii în întreprinderi, supunându-i în mod conștient riscului și jertfind viața a numeroși cetățeni? Este un test pentru rezervele de omenie adunate în milenii de viață culturală.
Cultura din toate timpurile nu s-a ocupat de nimic altceva decât de educarea omenirii, cu alte cuvinte, de sporirea valorii vieții omenești. Astăzi sarcina ei s-a schimbat în mod uimitor și a devenit foarte practică. Astăzi cultura este cârja pe care se sprijină politica, economia, sistemul de sănătate. O cârjă nevăzută și neștiută, dar foarte importantă. Spectacole live din studiourile de acasă ale muzicienilor și actorilor, transmisiuni în direct ale unor concerte din conservatoare pustii, filme și cărți – din asta ne tragem forța pentru viața deloc simplă în condiții de carantină. Astăzi cultura este un paliativ pentru o viață normală, până când această viață va reveni pe un făgaș acceptabil.
Traducere din rusă de Luana Schidu.
*Articol apărut inițial pe pagina de facebook a scriitoarei:https://www.facebook.com/GuzelYakhina/posts/2795099447226568
LaPunkt mulțumește editurii Humanitas Fiction care a intermediat publicarea acestui text.
La trei ani după un debut fulminant cu bestsellerul Zuleiha deschide ochii, Guzel Iahina publică un nou roman și mai viu, și mai atrăgător, care se bucură deja de faimă internațională. Iată cum îl descrie autoarea: „Am vrut să vorbesc despre lumea coloniilor germane de pe Volga – vibrantă, aparte, plină de viață –, o lume creată cândva de oameni veniți din altă țară și pierdută astăzi în negura timpului. Dar este și o poveste despre cum poate o mare dragoste să nască spaime în sufletul nostru și totodată să ne ajute să le depășim.“
Jakob Ivanovici Bach, profesor în satul german Gnadental de pe Volga, duce o viață simplă, anonimă. Într-o zi, este chemat pe celălalt mal al fluviului ce „împarte lumea în două“ să-i dea lecții unei tinere fragile și timide, Klara, fiica unui straniu personaj, Udo Grimm. Nu e deloc surprinzător că între cei doi se înfiripă o poveste de iubire. Este însă singurul fapt previzibil din acest roman amețitor, căci în clipa următoare istoria dă năvală, răsturnând reguli și destine, realitatea capătă accente supranaturale, adevărul nu mai este același și totul se topește într-o grandioasă epopee din ritmul căreia nu te mai poți desprinde.
Coloniile germane de pe Volga, anii 1920–1930. Jakob Ivanovici Bach, profesor în Gnadental, primește propunerea să dea lecții de germană unei tinere de pe malul opus al fluviului. Vrea să refuze, dar, fără să priceapă nici el cum și de ce, acceptă. Între Bach și eleva lui se naște o poveste de dragoste care nu va fi cruțată nici de prejudecățile sătenilor, nici de istorie. După ce trăiește mai multă vreme izolat, la revenirea în satul natal descoperă uluit că întreaga lume pe care o cunoștea a dispărut. Vechile ierarhii nu mai există, iar cel care pare să conducă acum îi cere să scrie mai întâi informații despre locuitorii și tradițiile satului, apoi basme și povești. Retras la ferma de peste Volga, Bach scrie fără să se mai poată opri și descoperă, de câte ori se întoarce în Gnadental, că fiecare rând compus de el devine realitate. Suntem absorbiți astfel într-o lume magică, în care adevărul crud al istoriei nu este însă mai puțin covârșitor.
„Importantă la acest roman este desfășurarea narațiunii de-a lungul graniței flexibile dintre basm și realitatea brutală. Una dintre scenele cele mai fascinante ale cărții este lupta interioară a lui Stalin cu adversarul său Hitler […]. Guzel Iahina ajunge la măiestria de a aduce laolaltă cât se poate de firesc caracterul minor al vieții de la țară și măreția istoriei universale. A rezultat un roman istoric captivant; dar, altfel decât s-ar aștepta, autoarea nu înfățișează o acțiune reală searbădă, ci o parabolă cu o privire mitică asupra lumii.“
Sächsische Zeitung
„Simultan, un roman istoric despre vicisitudinile îndurate de populația Republicii Sovietice a Germanilor, o parabolă înțeleaptă despre omul mărunt și istoria mare, un text postmodern în care umbra Fluierașului din Hamelin nu este mai puțin amenințătoare decât pasul greu al conducătorului omnipotent. Tot amestecul sperie, dar nu e cazul să vă lăsați copleșiți – mai bine întoarceți curajoși pagina și aruncați-vă cu capul înainte în această carte uluitoare.“
Revizor
„O țesătură lingvistică foarte colorată, care condensează epopeea tragică a germanilor de pe Volga.“
Frankfurter Allgemeine Zeitung
„Poezie, viață de zi cu zi, politică și război, nostalgii și dezamăgiri ale emigranților și ale celor întorși, toate se varsă în fluxul povestirii dând naștere unui mare roman. Pe celălalt mal al Volgăi, departe de haos și colectivizare, foamete și expulzări, Guzel Iahnina descrie cu exactitate psihologică universul paralel al lui Bach.“
Leipziger Volkszeitung
Guzel Iahina s-a născut în 1977, la Kazan. A absolvit Facultatea de Limbi Străine a Institutului Pedagogic de Stat din Kazan, iar din 1999 locuiește la Moscova, unde a urmat cursurile Academiei de Cinematografie, secția scenaristică. A lucrat în relații publice, publicitate și marketing și a colaborat cu articole la revistele Neva, Oktiabr, Sibirskie ogni etc. În 2015 publică primul roman, Zuleiha deschide ochii (Zuleiha otkrîvaet glaza; Humanitas Fiction, 2018). Inspirat din relatările bunicii ei, o învățătoare tătară care a petrecut șaisprezece ani într-o colonie de muncă din Siberia, romanul s-a bucurat imediat de un succes răsunător și a primit mai multe premii prestigioase. În Rusia, în 2015: Bolșaia Kniga (Marea Carte), Premiul întâi și Premiul cititorilor – Locul întâi; Premiul Iasnaia Poliana (Lev Tolstoi), Premiul Kniga Goda (Cartea Anului) și Premiul Zviozdnîi Bilet (Bilet spre stele) al Festivalului Aksionov. A fost finalist la Russkii Buker (Booker Rus), în 2016 i s-a acordat Premiul Cyrano, iar în Franța a apărut în 2017 și a primit Premiul revistei Transfuge. A fost, de asemenea, finalist la Premiul Médicis Étranger. Cel de-al doilea roman al său, Copiii de pe Volga (Deti moi; Humanitas Fiction, 2020), publicat în 2018, a câștigat în anul 2019 Bolșaia Kniga, Premiul al treilea și Premiul cititorilor – Locul întâi, precum și Marele Premiu Ivo Andrić în Serbia. Romanele lui Guzel Iahina sunt în curs de traducere în peste patruzeci de țări.
