Între 1895 și 1914, pacienții veneau din imperiile centrale și Europa de Vest, din nord și sud, iar după 1920, de pe continentul nord‑american, din Franța sau Regatul Unit, adică din țările „învingătoare“. În această etapă a existenței sale, Freud a devenit mai ales analistul analiștilor, continuând să considere cura drept o afacere de familie. Nu și‑a analizat doar fiica, ci și pe prietenii celorlalți pacienți și pe mai mulți dintre discipolii săi, ori pe partenerii sau apropiații acestora. Se știe că nu respecta niciuna dintre regulile tehnice stabilite de societățile psihanalitice. Este totuși necesar să menționăm că aceste „reguli“ au fost instituite progresiv începând din 1918 și că era de neconceput ca mișcarea psihanalitică să‑l oblige pe Freud să le respecte. Cum să‑l constrângi pe Freud să se supună unei cure, apoi unei supervizări, pentru a deveni psihanalist!? Cum să‑i interzici să îi analizeze pe apropiații săi sau pe partenerii lor, în condițiile în care, până în 1920, membrii primului său cerc nu elaboraseră încă aceste reguli, care, de altfel, nu au fost aplicate efectiv în comunitatea specialiștilor decât pe măsură ce meseria de psihanalist se profesionaliza1!? În realitate, regulile erau elaborate pentru generațiile viitoare. (…)
Marea majoritate a pacienților lui Freud era alcătuită din evrei și indivizi afectați de nevroze, în sensul foarte larg dat acestui termen în prima jumătate a secolului al XIX‑lea: uneori nevroze ușoare, dar deseori foarte grave, catalogate mai târziu drept borderline, adică psihoze. Mulți dintre ei erau intelectuali, de multe ori celebri — muzicieni, scriitori, creatori, medici etc. —, dornici nu doar să se trateze, ci și să experimenteze cura prin vorbire alături de părintele fondator. În general, ajungeau la casa de pe Berggasse după un periplu prin cabinetele tuturor somităților din lumea medicală europeană: psihiatri sau specialiști în tot felul de boli nervoase.
În această privință, succesul imens de care se bucurase psihanaliza era consecința faptului că Freud inventase un sistem de interpretare a afecțiunilor sufletului bazat pe marile epopei narative, care țineau mai degrabă de dezlegarea enigmelor decât de nosografia psihiatrică. Pe divanul acestui savant atât de original, el însuși cu un trup suferind, înconjurat de fastuoasele colecții de obiecte și de câinii săi de o frumusețe impresionantă, fiecare își putea închipui că este eroul unei scene teatrale savant elaborate, alcătuite din prinți, prințese, profeți, regi decăzuți și regine aflate în situații critice. Freud spunea povești, rezuma romane, citea poeme, evoca mituri. Istoriile evreiești, Witz, povestirile despre dorințe sexuale ascunse în străfundurile sufletului — în ochii lui, toate erau bune pentru a înzestra subiectul modern cu o mitologie care îl trimitea la măreția originilor umanității. Pe plan tehnic, Freud justifica această poziție, afirmând că obiectivul unei analize conduse corect, adică reușite, era acela de a convinge pacientul să accepte adevărul unei construcții savante pur și simplu pentru că aceasta oferea un beneficiu superior față de cel al recuceririi unei amintiri regăsite. Cu alte cuvinte, o cură reușită era cea care îi permitea subiectului să înțeleagă cauza profundă a frământărilor și eșecurilor sale și să le depășească, astfel încât să‑și împlinească dorințele într‑un mod satisfăcător.
