Dar de ce o reţea ar ataca o altă reţea, în loc să se conecteze paşnic la ea? Răspunsul este că majoritatea atacurilor împotriva reţelelor sociale nu sunt iniţiate de alte reţele, ci sunt ordonate sau cel puţin încurajate de nişte entităţi ierarhice. Amestecul ruşilor în alegerile care au avut loc în Statele Unite în 2016 este un exemplu: potrivit serviciilor secrete americane, după cum am menţionat mai sus, acţiunea a fost autorizată de preşedintele Putin, unul dintre cei mai aroganţi autocraţi din lume, dar a fost îndreptată nu doar împotriva Comitetului Naţional Democrat, ci a întregului complex de reţele media din SUA. Este un exemplu clar ce ilustrează diferenţa fundamentală dintre reţele şi ierarhii.
Datorită structurii lor relativ descentralizate, graţie modului în care combină grupuri şi legături slabe şi pentru că pot să se adapteze şi să evolueze, reţelele tind să fie mai creative decât ierarhiile. Aşa cum vom vedea, de-a lungul istoriei, inovaţiile au tins să aibă ca surse mai degrabă reţele decât ierarhii. Problema este că reţelele nu sunt uşor de dirijat „către un obiectiv comun… care necesită concentrarea resurselor în spaţiu şi timp în cadrul unor organizaţii de dimensiuni semnificative, precum armatele, birocraţiile, fabricile mari, corporaţiile organizate pe verticală”. Reţelele pot fi spontan creative, dar nu sunt strategice. Al Doilea Război Mondial nu ar fi putut fi câştigat de o reţea, chiar dacă unele reţele superioare (de atomişti sau criptografi) au jucat un rol important în victoria Aliaţilor. În plus, reţelele sunt la fel de capabile să genereze şi să răspândească şi idei proaste, nu doar bune. În cazurile de contagiune socială sau „cascade” de idei, reţelele pot răspândi panică la fel de repede cum pot comunica şi înţelepciunea mulţimilor – nebunia arderii pe rug a vrăjitoarelor la fel de uşor ca şi mania inofensivă a fotografiilor cu pisici.
Niall Ferguson, Piața și turnul. Rețele, ierarhii și lupta pentru putere, traducere de Paul Aneci, Editura Polirom, Iași, 2018
