Uneori, și nu rareori, și profesorii sunt convocați la examen, în fața foștilor lor elevi sau studenți. Și, așa cum se întâmplă cu toate examenele, unele sunt mai dificile decât altele. Acesta pare să le întreacă pe cele mai multe, întrucât vizează interpretarea de ansamblu a unei cărți ieșite din comun, deși e alcătuită din multiple trimiteri la texte, aparent familiare sau doar accesibile tuturor..
Cred că nu sunt singurul care văd și în proaspătul volum de versuri româno-italiene ceva ca o provocare. Tonul excelentului critic de texte poetice care este Al. Cistelecan, ― a cărui succint-frumoasă prezentare se găsește pe coperta a IV-a a plachetei de versuri ―, pare a fi tocmai o reacție, foarte avizată, cum o consider, la o provocare livresc-editorială pe care o implică volumul de debut întru poezie a Elei Iakab:
Ela nu intră în nici o echipă din cele formate de ultimele valuri, ci merge oarecum în răspăr, spre interogația esențială și spre devoțiunea tensionată, într-un scenariu de căderi, stigmatizări și levitații care are epica urgenței confesive.
Nu altceva spune și Simona Constantinovici în frumoasa ei recenzie la cartea Elei Iakab („O mise en abyme, poemul întreg” ) :
Un volum atipic în peisajul literaturii de la noi. Mă refer la poezia care se scrie actualmente. Ela Iakab preferă să se așeze într-o nișă poetică aparte, clădită-n tonuri firești, isteț, profund, cu patimă creatoare. Se încăpățânează să-și urmeze pasiunea, ceea ce, în literatură, poate să devină un atu sau, la polul opus, motiv de rătăcire.
La ambii comentatori am putea găsi, ca numitori comuni, atât ideea de nișă poetică aparte față de modalitățile contemporane de a scrie poezie, cât și perspectiva unei întâmpinări dificile a acestui debut poetic, la Al. Cistelecan, sau pericolul unor „rătăciri” interpretative, la Simona Constantinovici. Voi lăsa pentru altă dată încercarea de a desluși ce anume poate fi o „nișă poetică”, care ar putea fi raporturile sale cu spațiile „ecologice” dominante, ce ar diferenția această expresie de termenii deja conacrați de istoria artelor : metodă, curent, tendințe, școli, stiluri etc. Deocamdată voi avansa ipoteza că existența unor răspunsuri multiple la întrbarea„Ce este o poezie?” depinde de multe ori de o persistentă remanență a ideii platoniciene de „eidos”, potrivit căreia fiecărui feenomen îi corespunde o esență imuabilă și numai una, că fiecărui eidos i s-ar putea asocia doar anumite paradigme și nu altele, dar fiecare putând genera fenomene sensibile trecătoare (aistheta) etc.
Pentru Ela Iakab și cartea ei de poeme, esența poeziei constă în mediere, de unde actualizarea „isteață” (cum spune un comentator) a simbolicii Kabbalei ca temei al unei viziuni globale, atât istorice cât și planetare, a nevoii singular-esențiale și comunitare de îngeri, prin definiție mediatori (chiar și în sensul „termenului mediu, universal” al silogismelor, al raționalului, deci) ceea ce deschide alte perspective asupra poeziei, decât cele obștesc anticipate azi. Dar în timp ce nișele sunt strâns legate de „idiolectele” care și conferă statutul de nișă oricărei nișe, la Ela Iakab pare că avem de a face cu un fenomen contrar : (re)instituirea provocatoare a unei vechi și totodată noi universalizări („globalizări”) a imaginarului, parțial, prin intermediul unui model (pentru care Al. Cistelecan folosește termenul de scenariu), pe care îl putem numi poetico-angelic și/sau „sefirotic”.
Textul poematic al cărții nu mai este total accesibil lecturii literale a unei modernități pur „tranzitive”, a limbajului, într-o modalitate redată în mod „ghiduș”, de vorbele poetei americane Marianne Moore, care considera că poemul modern e scris ‘nu în spaniolă, nu în greacă, nu în latină, nu în stenogramă, / ci în engleza americană simplă pe care o pot citi chiar și pisicile și câinii’ (cf. Edward Hirsch, Cum să citești un poem și să te îndrăgostești de poezie, trad. Dana Bădulescu și Radu Andriescu, Iași, 2015, p. 26). Contrar unei astfel de tranzitivități, în poemele Elei Iakab unele cuvinte importante nu figurează nici în DEX (ca, de pildă „sefiroturi”, în număr de zece, conform simbolismului iudaic, amintiți în poemul XXIII, din secțiunea a doua a cărții, intitulată „Vin îngerii”). Alte cuvinte folosite de Ela Iakab (ca de pildă „pietroglife”), deși ar putea fi găsite în vreo actualizare proaspătă a vreunui dicționar explicativ, sunt alese de autoare, după cum cred, nu atât pentru semnificația lor (ce poate fi intuită de cititor), cât pentru efectul lor sonor sau „muzical”, îndeosebi în varianta italiană a textului (tot așa cum Ela Iakab folosește chiar și în scrisorile ei private unele formule epistolare curente în versiunea lor… italiană, din nevoia evidentă de a le salva de clișeizare).
În cartea Elei Iakab există o certă pledoarie pentru „restabilirea legăturilor” dintre imaginarul poetic și îngeri într-un sens ce poate părea antimodern (dar poate nu chiar în sensul profesorului Antoine Compagnon și a cărții sale: Antimodernii. De la Joseph de Maistre la Roland Barthes, Trad. de Irina Mavrodin şi Adina Diniţoiu, Editura ART, 2008).
Despărțirea modernității estetice de îngeri a fost (re)marcată în mai toate literaturile naționale, fiecare având pretenția la universalizare. Cred că avea dreptate Hugo Friedrich să amintească în acest context de textele ― diferite ca metalimbaj ―, ale lui Rafael Alberti (Ingerul, 1927), respectiv Jacques Prevert (Lupta cu îngerul, 1946) , acesta din urmă fiind scris după cel de al doilea război mondial și în contextele imediat următoare războiului. Reamintesc poemul lui Rafael Alberti, exemplar pentru imaginarul modernității estetice.
Izbindu-se de țâțâni, / De arbori. / Lumina, nici vântul nu-l văd, / Nici cristalele. / Nici măcar cristalele. / Orașele nu le știe. / Nu și le amintește. / Umblă mort. // În picioare mort, pe străzi. / Să nu-l întrebați. Prindeți-l ! / Nu, lăsați-l. / Fără ochi, și glas, și umbră. / Fără umbră chiar. / Invizibil pentru lume, / pentru toți. //
(R. Alberti, Îngerul, trad. Sorin Mărculescu, 1969)
[Citind poemul de mai sus, îmi veniseră în minte versuri ce contraziceau și ele imagologia angelică tradițională, din creația lui V. Voiculescu, Poeme cu îngeri ; de pildă, poeziile: Înger amânat, Spune-I că m-am înturnat ș.a., apărute în același an 1927, la București]
Dacă Rafael Alberti surprinsese estomparea îngerilor până la dispariția lor din imaginarul epocii, Jacques Prevert sesizase transformarea semanticii îngerilor în imaginarul comunitar dintr-o fază cu puțin mai târzie a aceleiași epoci a modernității, din gardieni ai oamenilor în agresori ai lor. Deși agresivitatea ingerească era cunoscută deja din Vechiul Testament, ca urmare a pierderii de către îngeri a statutului lor de mediatori între om și instanța sacră sau între om și imaginea sa ideală, noua agresivitate, postmodernă (în sensul lui J. Lyotard), e rezultatul disimulării ipocrite a negării sacrului (de citit neapărat considerațiile sintetizatoare ale lui Andrei Pleșu, din capitolul special dedicat acestei problematici, în A. Pleșu, Despre îngeri, Humanitas, 2004, p. 333 urm.) .
Semnificații ale ‘agresivității îngerești’, mai puțin sociologizante etic decât la J. Prevert, pot fi întâlnite și în ciclul de poeme al lui V. Voiculescu.
Cartea de poeme a Elei Iakab, e atribuită apocrif eremitului Athanasis, numit așa nu pentru că ar fi fost nemuritor (conform etimologiei onomastice, vezi poemul „Monolog”, p. 20 ) ci pentru că a visat și scris despre cele nemuritoare, numele lui fiind conferit mai apoi de către oameni deșertului, în amintirea celor zece sefiroturi al căror nume era de nerostit (cf. poemul XXIII, p. 98). Termenii cabalistici folosiți în texte rămân neexplicați, rolul lor nu e să instruiască pe cineva, ci să-și farmece și uimească ascultătorii fictivi și cititorii probabili. Textele se înșiruie ca o magmă de fragmente ale unei aceleiași curgeri, eu folosind aici termenul magmă pentru a evoca descrierea de către Cornelius Castoriadis a imaginarului radical, cel numit în alte părți și din alte considerente imaginar productiv (Kant) sau imaginal (noțiune folosită de H. Corbin și pe larg comentată de A. Pleșu în frumoasa sa carte angelologică, p.57 urm. și passim)
Uneori poemele par a fi descriptive, deși nu sunt, altădată, poate tocmai datorită unor termeni rămași neexplicați, curgerea cuvintelor rămâne enigmatică. Din prima varietate de texte, reproduc aici poemul III, din a doua secțiune a volumului:
Din depărtare, părea o superbă / oglindă venețiană, / când m-am apropiat de ea, / am văzut că era / înfricoșător de vie. // Era ca deșertul de la început. // Îmi răscolea trupul istovit, / dar, de primit, / nu voia să mă primească. // Nu avea o lume a ei, era o lume. // Înăuntrul ei, un Înger alerga dintr-o oglindă / în adâncul altei și altei și altei oglinzi. / Fără să mă priveasccă , / fără să mă cheme. //
(III., p. 56)
Și iată un exemplu pentru a doua din situațiile evocate :
Îngerul mi-a sfâșiat vedeniile, / una câte una, / cum într-un straniu rit de exorcism. // Deodată, s-a oprit / în fața mirajului cu origini îndepărtate / într-un tulbure legământ metafizic. // Cum era el înrădăcinat / în fluxul elementelor dinlăuntrul meu, / așa era și fecioara, / descinsă dintr-o seminție / înrudită cu străvechi oreade, / care veneau mereu, / la o margine spectrală / din nordul pustiei, / să-mi aducă rune, / purificate în tăcerile de dincolo. //
( XIII, p. 78)
În această frumoasă carte de poeme, poezia mediază, „îngerește”, între noi și imaginarul trăirilor care ne definesc, între noi și elementele lumii în care învățăm să trăim „poetic”, ca oam
