Aceasta este povestea unui popor rătăcitor, care în Evul Mediu ajunge n Balcani și apoi, treptat, se răspîndește peste întregul continent european și dincolo de acesta. Bătînd la porțile Europei în straie de pelerini, țiganii au stîrnit o puternică curiozitate, după care au început să circule tot felul de teorii în legătură cu originea lor. Stabilirea prin deducție lingvistică a locului de unde a început diaspora va fi posibilă mult mai tîrziu. În ciuda expunerii constante la multe influențe și presiuni, țiganii au reușit în decursul veacurilor să-și păstreze o identitate distinctă și să dea dovadă de o remarcabilă putere de adaptare și de supraviețuire. Într-adevăr, dacă luăm în considerare vicisitudinile de care s-au lovit – faptele relatate aici reprezentînd o istorie a ceea ce alții au întreprins pentru a le distruge individualitatea -, va trebui să conchidem că principala realizare a țiganilor este chiar faptul că au reușit să supraviețuiască ca atare.
Întrucît s-ar putea ca afirmația conform căreia țiganii sunt ”un popor european” să nu fie un adevăr general acceptat, ar fi mai bine să începem prin a lua în discuție motivele care au stat la baza lor includerii lor în colecția ”Popoarele Europei”.
Dacă un popor este reprezentat de un grupă de bărbați, de femei și de copii avînd o limbă și o cultură comună și aparținînd aceluiași tip rasial, grup ce poate fi cu ușurință deosebit de cel al vecinilor, atunci țiganii au încetat de multă vreme să mai reprezinte așa ceva. În decursul veacurilor s-a produs o uimitoare diversificare a lor. La fel s-a întîmplat și cu sensurile date termeneului de ”țigan” – o problemă de ordin semantic pe care nu ei au creat-o. Acest cuvînt este denumirea (sau mai degrabă una dintre ele) dată lor de către cei din afara etniei.
