A doua zi dimineaţă soarele strălucea pe cer. În tot oraşul muncitorii au ţinut întruniri în fabrici şi, îndemnaţi de agitatorii socialişti, au decis să pornească din nou în marş spre centru. Mulţi s-au înarmat cu cuţite, chei fixe, ciocane şi răngi de fier, pe care le foloseau în parte ca să-şi croiască drum prin escadroanele de cazaci şi poliţie – aduse în timpul nopţii să le blocheze accesul – şi în parte ca să-i ajute să spargă magazinele alimentare bine garnisite, situate în zonele opulente din centrul oraşului. Păreau o armată de muncitori flămânzi, porniţi la război. „Tovarăşi – îi îndemna un agitator –, dacă nu putem obţine în mod cinstit o pâine, atunci trebuie să facem totul: nu trebuie să ne dăm bătuţi, ci să ne rezolvăm problema cu forţa… Tovarăşi, înarmaţi-vă cu tot ce se poate… bolţuri, şuruburi, pietre, ieşiţi din fabrică şi distrugeţi primele magazine care vă ies în cale.”
Spre mijlocul dimineţii pe străzi ieşiseră circa 150.000 de muncitori. S-au îndreptat spre podurile ce legau suburbiile industriale de centrul administrativ al oraşului. Unii au spart vitrine, au devastat magazine şi au răsturnat tramvaie şi trăsuri. La podul Liteinîi, mulţimea de 40.000 de muncitori din cartierul Vîborg a învins o mică brigadă de cazaci, care erau evident nepregătiţi să-i înfrunte. „Dar nimeni nu mi-a spus că va fi o revoluţie!”, a fost auzit exclamând un poliţist la vederea armatei de muncitori care se apropiau. La podul Troiţki muncitorii şi-au croit drum printre forţele de poliţie călare, aruncând cu pietre şi cu bucăţi de gheaţă. Mulţimile numeroase au convers spre Nevski Prospekt.
Orlando Figes
Revoluţia Rusă (1891-1924)
Tragedia unui popor
Ediţie cartonată
Traducere de Cornelia Marinescu
Carte publicată şi în ediţie digitală
Cazacii călare nu au reuşit să-i împrăştie: se repezeau pe stradă şi pe trotuare, silindu-i pe demonstranţi să fugă în toate direcţiile; dar, imediat ce cazacii se opreau, mulţimea se reunea şi începea să se apropie de trupe, oferindu-le pâine şi strigând. În momentul acela se alăturaseră mulţimii şi studenţi, vânzători, funcţionari de la bănci, şoferi de taxi, copii, doamne şi domni bine îmbrăcaţi, care erau fie simpatizanţi, fie simpli spectatori. Balk a afirmat că mulţimea de pe Nevski Prospekt era „formată din oameni obişnuiţi”. Pe străzi era o atmosferă de sărbătoare, în parte datorată, fără îndoială, vremii frumoase. Un martor compara această atmosferă cu „un imens circ”.
Arthur Ransome, corespondentul Daily News, a descris senzaţia din ziua aceea drept una de „entuziasm destul de precar, ca într-o zi de sărbătoare când totul e închis, dar se simte furtuna în aer”. În piaţa Znamenskaia s-a strâns o mulţime uriaşă. Statuia ecvestră a lui Alexandru al III-lea, un impresionant monument dedicat principiilor autocraţiei, a fost invadată de oratorii revoluţionari. Din mulţimea imensă, puţini erau cei care puteau auzi ce se spune, dar nu avea importanţă. Oamenii ştiau ce voiau să audă şi simpla vedere a acestui act de liberă exprimare – manifestat de pe un astfel de monument şi sub ochii poliţiei – era o confirmare suficientă în mintea lor: era revoluţie. Mai târziu, în aceeaşi seară, după ce mulţimea s-a dispersat în sfârşit, poliţia a descoperit cuvântul „HIPOPOTAM” – porecla populară a acelei statui – scris pe soclu cu litere de-o şchioapă.
