Abia în adolescenţă, la începutul anilor 1950, într-un Bucu- reşti terorizat politic, am început să vreau să scriu: îndemnul venea dintr-o dorinţă de autoexpresie, proprie acelei vârste. Am inaugurat atunci un soi de jurnal – cum nu ţinusem ca elev în clasele primare, când copiii sunt încurajaţi să aibă un jurnal căruia să i se adreseze, la nevoie, ca unui prieten, „dragă jurnal, azi m-am întâlnit cu …“. Era un jurnal fără date, făcut mai mult din vagi aforisme şi din referinţe codate care, după o vreme, deveneau ininteligibile chiar şi pentru mine. Mai era şi altceva: în psihoza colectivă a suspiciunii, generată de regimul represiv-stalinist, a ţine un jurnal intim era – cum glu- mea răutăcios Paul Georgescu – „o formă de delaţiune“. Câţi oameni nu fuseseră arestaţi pentru că numele lor figura în jurnalul intim al unui „duşman al poporului“ (cazul Alice Voinescu), confiscat de către poliţia secretă şi folosit pentru a identifica alţi „duşmani ai poporului“ şi pentru a construi sce- narii cu spioni imperialişti şi conspiraţii suprarealiste care duceau la noi întemniţări de nevinovaţi? Abstracţiile şi codu- rile din acele caiete ale mele erau fără îndoială un reflex al fricii. Dar adevărul e că nu ştiam să scriu, pentru că, deşi citeam mult, nu ştiam să citesc cum trebuie. Nu-mi dădeam seama cum scrierile care mă fascinau mă „ficţionalizau“ tacit şi pe mine ca cititor, cum îmi manipulau aşteptările, cum mă făceau curios etc. La rându-mi, nu-mi puteam ficţionaliza cititorul decât ca pe un alter ego: ceea ce făcea comunicarea propriu-zisa110 matei călinescu de prisos. Mă lăsam hipnotizat de ce citeam, fără să bănuiesc că lectura hipnotică e duşmanul ascuns cel mai redutabil al scrisului. Atmosfera politică încuraja indirect lectura ca formă de evaziune dintr-un cotidian posomorât, ameninţător, opac. Într-un târziu, am început să citesc ceva mai bine – obligat şi de faptul că între timp mi se ceruseră, de la Gazeta literară, pentru care lucram în tipografie ca tânăr corector, recenzii despre cărţi care nu-i ispiteau pe ceilalţi colaboratori; obligat, mai apoi, şi de numirea mea ca asistent la Catedra de literatură comparată a Universităţii din Bucureşti, în 1963, într-un mo- ment care anunţa un „dezgheţ“ ideologic mai general.
Matei Călinescu, “ Un altfel de jurnal”,
Humanitas, 2016
Am ajuns, ca cititor, pe căi ocolite, să intuiesc regulile nescrise şi fluctuante ale scrisului şi să înţeleg că pentru a captura fie şi o umbră de adevăr (acel „cuvânt ce exprimă adevărul“) un text literar nu trebuie să le respecte întocmai, dar nici să le ignore. Am înţeles, în cele din urmă, că arta scrisului şi arta lecturii sunt gemene. A citi bine e a citi ca un scriitor, şi a scrie bine e a scrie ca un cititor bun – un cititor care e în stare, dacă se poate spune aşa, să citească nu numai cartea, ci şi… lectura, care izbuteşte să atingă – cum? prin ce misterioasă tehnică inte- rioară? – acea stare de graţie pe care aş numi-o atenţie inspirată.
