O mie şi una de nopţi
Dar opera literară prin excelenţă care are în centrul ei răzbunarea bărbatului pe femeile infidele erotic este cartea celor O mie şi una de nopţi (în arabă, Kitab alf layla wa layla), cristalizată în lumea arabă în secolul al X-lea, dar având un prototip persan mai vechi. Fiind înşelat de soţia sa cu un alt bărbat, suveranul persan Şahriar I-a ucis pe cei doi adulteri chiar în patul (crivatul) în care se produsese păcatul:
„Îşi trase scurt sabia şi, izbindu-i pe amândoi, îi omorî pe chilimurile de pe crivat.”
A urmat nu un jurământ de castitate, ci unul de răzbunare cruntă. În urma acestuia, fetele din imperiu erau transformate într-un fel de „obiecte [sexuale] de unică folosinţă”. În fiecare dimineaţă, după dezvirginare, şahul îşi omoară iubita-de-o-noapte, „nedându-i timp să-l mai înşele”, cum rezumă inspirat J.L. Borges (17, p. 65). Textul poveştii este clar în acest sens:
„În fiecare noapte şahul căpăta câte o copilă fecioară şi îi răpea fecioria. Iar când se sfârşea noaptea, o omora pe copilă. Şi nu conteni să se tot desfete în felul acesta vreme de trei ani în şir” (18, pp. 5-13).
Scenariul pare să păstreze memoria unei arhaice cutume sexuale orientale de tip ius primae noctis. Şi în acest caz, Şahriar nu este un nume propriu-zis, ci atributul suveranităţii. Şahriar înseamnă în persană „Marele rege/şah”. Fecioarele deflorate (şi apoi omorâte) în fiecare noapte de „regele regilor / şahul şahilor” (şahanşah) nu sunt toate fete simple, sclave odalisce (de la tc. oda = „cameră, odaie”). Unele sunt cadâne sau chiar sultane, fiind copile de mari dregători, fiice ale regilor supuşi şi ale feudalilor vasali din uriaşul imperiu. De pildă, soţia lui Şahriar (cea omorâtă pentru adulter) fusese aleasă de el însuşi „dintre fiicele tuturor regilor care îi plăteau tribut”, fiind cea mai tânără şi cea mai frumoasă copilă a hanului mongol (19, p. 9). La rândul ei, Şeherezada nu era o fată oarecare, ci chiar frumoasa fiică a marelui vizir.
În spaţiul european, putem detecta unele asemănări cu legenda aristocratului Barbă Albastră. Basmul a fost publicat de Charles Perrault în 1697 şi de fraţii Grimm în 1812. Nobilul Barbă Albastră îşi ucide tinerele soţii la puţin timp după noaptea nunţii, păstrându-le cadavrele în camera secretă din subsolul castelului său. Şi în acest caz există o soţie care, precum Şeherezada, întrerupe seria de crime sexuale. Motivele folclorice ale poveştii se regăsesc şi în literatura populară anterioară lui Perrault. Ele sunt indexate în sistemul de clasificare a scenariilor mito-folclorice întocmit de etnologii Antti Aarne şi Stith Thompson (Motif-Index of Folk-Literature, tipul nr. 312). Nu întâmplător, în mentalul colectiv, povestea a fost asociată cu abuzurile sexuale şi despotismul oriental, astfel că – în unele reprezentări vizuale – chiar şi feudalul european Barbă Albastră a fost înfăţişat purtând turban turcesc şi veşminte orientale.
*
Andrei Oişteanu,”Sexualitate şi societate. Istorie, religie şi literatură” Polirom, 2016
Deschizând mai jos un subcapitol referitor la obiceiul oriental de a trimite fecioare în dar suveranilor, trebuie spus că o cutumă similară apare în mod explicit şi în culegerea de povestiri arabe O mie şi una de nopţi. De la Bagdad, marele suveran Şahriar îi trimite fratelui său, Şahzaman, suveranul regatului uzbec Samarkand, o seamă de cadouri (bijuterii, blănuri, cai de rasă etc.), printre care şi mai multe „fecioare adolescente cu sâni mari”. Primindu-le, regele Şahzaman a dat fetele fiilor săi, chiar dacă aceştia aveau doar în jur de zece ani. La rândul său, Şahzaman îi va trimite de la Samarkand fratelui său mai multe cadouri, printre care „câteva fecioare mongole, cu sâni delicaţi şi cozi lungi pe spate, pe care le-a capturat el însuşi în urma unei confruntări la graniţa regatului” (19, pp. 2-4).
Impactul moravurilor sexuale cuprinse în poveştile arabe asupra culturii vest-europene din secolele XVIII-XIX a fost puternic. Se întâlneau (de fapt, se confruntau) două coduri culturale diferite. Prima traducere în limba franceză (Le Livre des Mille et Une Nuit, 1704-1717, datorată lui Antoine Galland) „a fost văzută [în Franţa] ca ceva scandalos”, observa J.L. Borges. Versiunea în franceză de la sfârşitul secolului al XIX-lea, realizată de dr. Joseph-Charles Mardrus (1898), a fost percepută de acelaşi Borges ca fiind „indecentă”, iar cea în limba engleză, datorată lui Richard Francis Burton (1885), ca fiind „antropologică şi obscenă” (47, p. 67).
