Dacă vorbim despre „dreptul” bărbatului cu o anumită funcţie socială de a beneficia de unele privilegii sexuale, trebuie să punem în discuţie „dreptul” patronului, al jupânului, al meşteşu¬garului, al comerciantului asupra angajaţilor care lucrau pentru el în vreun atelier sau în vreo prăvălie. Faptul a fost observat şi de antropologii francezi: „Deşi etica timpului făcea din stăpân un pater familias pentru toţi cei care trăiau sub acoperişul său, se credea în continuare că angajatorul avea dreptul de a exploata corpul celor care lucrau pentru el – dreptul la munca fizică şi la favorurile sexuale ale acestora. Acest «drept» revenea, de asemenea, descendenţilor băieţi şi celor apropiaţi stăpânului” (671, p. 221). (Vezi supra, 30. „«Dreptul» beizadelei”, şi, infra, 34. „«Dreptul» oaspetelui”.)
Până spre sfârşitul secolului al XIX lea, majoritatea angajaţilor (ucenici şi calfe) din diverse ateliere şi prăvălii din România erau băieţi. Abia în 1867, la iniţiativa militantei pentru emanciparea femeilor Cornelia Emilian, s a înfiinţat la Iaşi Reuniunea Femeilor Române, după modelul Reuniunii Femeilor Române din Braşov (întemeiată în 1850), având drept scop „îndrumarea fetelor pe calea meseriilor pentru a şi câştiga existenţa” (516, p. 200). În 1870 s a organizat la Iaşi prima şcoală profesională de fete din România. În a doua jumătate a secolului al XIX lea au apărut mai multe societăţi „pentru cultura profesională a femeii”, în ale căror statute se preciza că scopul lor era, „în deosebi”, acela de „a înlesni femeilor lipsite de mijloace putinţa de a şi câştiga prin muncă mijloacele unei existenţe demne” (676, p. 79). Era o epocă în care fetele încercau, timid, să iasă în spaţiul public, meşteşugăresc sau comercial, dar erau trimise acasă, „la cratiţă” sau „la furcă”.
Pentru că imensa majoritate a patronilor erau bărbaţi şi imensa majoritate a ucenicilor erau băieţi, relaţia erotică dintre ei (atunci când se manifesta) era una homosexuală. Având în vedere vârsta fragedă a ucenicilor, adeseori relaţia homosexuală avea şi carac¬ter pedofil. Criticul Dan C. Mihăilescu nu exclude posibilitatea ca, într o montare scenică viitoare, sub bagheta vreunui regizor mai puţin conformist, să l vedem pe jupân Dumitrache Titircă, cherestegiul imaginat de Caragiale (O noapte furtunoasă, 1879), abuzând sexual de ucenicul său, „băiatul de procopseală” Spiridon (552, p. 18).
În termenii pre freudieni ai lui Richard von Krafft Ebing, pederastia şi pedofilia (ca şi fetişismul, sadismul, masochismul etc.) se încadrau într un tip de maladie („nevroză cerebrală”) pe care psihiatrul german l a numit paraesthesia („dorinţă sexu¬ală impropriu orientată”). Celebra sa carte Psychopathia Sexualis (1886) a cunoscut nu mai puţin de douăsprezece ediţii până în 1903, în doar şaptesprezece ani.
Cercetând cererile de divorţ de la sfârşitul secolului al XVIII lea şi începutul secolului al XIX lea, istoricul Constanţa Vintilă-Ghiţulescu a făcut o documentare cvasiexhaustivă a unui caz simpomatic pentru astfel de delicte sexuale produse anume „în prăvălie”. Ivana, tânăra nevastă a cojocarului Panait, a cerut în 1780 să fie despărţită de soţul ei pe motiv că acesta întreţinea relaţii homosexuale cu un copil. Era vorba de Hrizea, unul dintre ucenicii săi:
„El [= cojocarul Panait], având un ocenic copil la prăvălie, au căzut în păcatul sodomiei cu dânsul.”
Se pare că viciul jupânului s a extins şi asupra soţiei, după cum rezultă dintr o altă plângere:
„Au început a o bate [pe Ivana] şi a o căzni, având obicei a face păcatul sodomii pentru care scârnav lucru nesuferind, nesupu¬indu se au mai fost jăluit.”
Andrei Oişteanu,”Sexualitate şi societate. Istorie, religie şi literatură” Polirom, 2016
În fine, într o altă jalbă, tatăl copilului ucenic s a plâns la rândul său că feciorul lui, Hrizea, a fugit de la „meşteşugul cojocăriei”, pentru că „stăpână său l au silit de au făcut cu dânsul păcatul sodomiei”. Aşa cum am văzut deja, pentru astfel de păcate grave, pravilele româneşti din secolul al XVII lea prevedeau pedeapsa capitală. Îndreptarea legii numită şi Pravila de la Târgovişte (1652) condamna la moarte atât pe pedofili („Cela ce va face silă vreunui copil, poate acela să l ucigă de tot”), cât şi pe pederaşti („Sodomleani nu se ceartă numai cu moarte, ci şi după moarte trupurile lor le bagă în foc de le ard”), cât şi pe cei care practicau sex anal în patul conjugal („Cela ce se va împreuna singur cu muiarea lui într alt chip, iară nu cumu i obiceaiul muierilor, aceluia răspunsu lui iaste de ispravă să i facă moarte”).
