După ce, fascinați fiind de temă, am dedicat rubrica lunii trecute hârtiei igienice, vine acum rândul unui element din aceeași arie de semnificație. În localitatea cu un nume de o sonoritate suavă, Castelbosco, s-a deschis un muzeu, vizitat de mii și mii de oameni, anume acela al excrementelor[1]. Ideea acestui muzeu i-a venit, brusc, unui fermier local după mult timp de gândire pe un subiect ne-patrimonial, anume cel care i-ar fi dat răspunsul la o întrebare extrem de spinoasă: ce să facă el, singur-singurel, cu peste 150.000 de kg de bălegar? Așa că omul a donat materialul în chestiune municipalității. Aceasta, întreprinzătoare ca toți italienii de bine, a găsit soluția unui muzeu care, declară site-ul oficial, îndeamnă vizitatorii să se gândească de două ori înainte de a strâmba din nas la produsul expus, el fiind foarte folositor pentru oameni, animale și mediul înconjurător în general.
Luna trecută ne miram împreună de existența muzeului hârtiei igienice din Coreea de Sud. Aflați, însă, că acesta, precum și cel cu bălegarul made in Italy, nu este nici pe departe cel mai ciudat edificiu de acest gen din lume. Topuri europene și internaționale se întrec în a cataloga locuri dintre cele mai diverse, obscure sau nu tocmai, de râs sau de plâns, care nu duc niciodată lipsă de oaspeți curioși. Pentru că ierarhiile sunt foarte numeroase, am încercat să fac o selecție oarecum tematică. Primul muzeu, pe care îl anunț separat, datorită frumoasei continuități pe care o asigură atât cu muzeul din numărul trecut cât și cu cel pe care l-am ales drept pretext acum, este muzeul capacelor de WC, situat în San Antonio, SUA. Proprietarul, complet dedicat proiectului său, are în prezent 93 de ani și toate obiectele expuse, adunate într-o viață de om, sunt cadouri oferite cu o regularitate de invidiat soției, cu ocazia aniversării căsătoriei lor. Depășind de mult vârsta nunții de diamant, proprietarul-curator pe nume Barney Smith are ce arăta curioșilor într-un tur real și virtual al expoziției: capace cu plăcuțe de înmatriculare din state americane alese pe sprânceană, capace încrustate cu mărgele de sticlă, capace cu portretele unor personalități care, de-a lungul timpului, au constituit o reală sursă de inspirație pentru utilizatori, capace împodobite, psihedelic, cu talismane ale viselor și câte și mai câte alte modele unice, de o subtilitate greu de egalat.
Luând-o pe tractul digestiv în sus, ajungem la muzeele pe teme alimentare. Firește, muzee și expoziții ale vinului, șampaniei, berii, ciocolatei și ale altor produse fine, de duty-free, găsim în aproape orice oraș mare, care se respectă cât de cât. Un muzeu al bananei (și încă unul internațional!) nu găsim, însă, decât în California. Poate puțin derutant ar fi pentru unii și faptul că cel mai mare muzeu al pizzei se află la… Philadelphia. O problemă oarecum etnică, în ciuda globalizării, ar putea-o ridica și muzeul cartofilor prăjiți (rețetă care, după cum mulți știu, e mai degrabă franțuzească – French fries, nu-i așa?) găzduit de orașul Bruges. Nu știu dacă subiectul sensibil în termenii identității naționale, regionale, lingvistice și culturale este agravat sau atenuat de faptul că orașul Bruges (sau, mă rog, Brugge) se află în zona flamandă a Belgiei, nu în cea valonă. Mai atentă cu sensibilitățile etnice ale belgienilor, capitala Bruxelles oferă, corect politic, un muzeu al … chiloților, ca să nu-i supere nici pe cetățenii săi francofoni, dar nici pe cei neerlandofoni.
O altă categorie este aceea a muzeelor cu trimitere generală, dar cu conținuturi neobișnuite. Există, de exemplu, un muzeu de istorie naturală în Maine, care se specializează, însă, în ceea ce am putea numi criptozoologie, având în vedere că nimeni nu a reușit încă să identifice speciile împăiate acolo. Mai există un muzeu, tot de istorie naturală, în Colorado, care s-a gândit să ofere turiștilor ceva cu specific local – fluturi din Florida. Nu în ultimul rând, un muzeu cu același specific din Philadelphia atrage vizitatori, în pelerinaj la creierul (parțial) al lui Albert Einstein. Din categoria clasică a muzeelor de artă, merită menționat un stabiliment din Massachusetts, care expune doar cea mai proastă artă, una pe care, așa cum anunță logo-ul locului, pur și simplu n-o poate ignora nimeni. Printre colecțiile permanente ale acestui muzeu se numără una dedicată vieții sălbatice imaginare, cu multe tablouri înfățișând căței colorați, sau galeria portretelor, în care membrii unor familii mai vechi sau mai noi, de o urâțenie fără seamăn, sunt imortalizați pentru cei aflați pe crengile de jos ale arborelui genealogic și pentru vizitatorii neînrudiți. În aglomerația de muzee ale figurilor de ceară pe care orice țară cu puțin bun simț le va fi deschis până acum, unul ne atrage ca un magnet. În New Orleans, Musée Conti oferă admiratorilor francofoni o statuie de ceară în mărime naturală a lui Napoleon Bonaparte, în vană.
Nici România nu este chiar de lepădat când vine vorba de muzee mai cu vino-ncoa. Ar fi de scris, poate, despre cum multe muzee din România nu au intrat încă în era în care iau ca de la sine înțeles caracterul interactiv, cel care garantează prezența vizitatorilor și asigură popularitatea, deci viața expozițiilor, dar nici tema de luna aceasta, nici spațiul limitat ori tonul glumeț obișnuit aici nu încurajează această direcție. Așa că am să prezint doar două dintre muzeele foarte, foarte noi, care – din motive diametral opuse, ce-i drept – ar trebui să ne pună pe gânduri. Primul este proaspăt inauguratul Muzeu al vieții cotidiene în comunism, de la Botoșani, a cărui siglă, albă pe fond roșu, înfățișează secera și… furculița. În această cheie, muzeul propune să expună „elemente memoriale fără încărcătură ideologică”[2], un cadru (în hala unui CET dezafectat, iconic pentru viziunea comunismului românesc, supra-industrializat și arhi-ineficient) pentru etalarea detaliilor de viață privată. Un tur include, pe lângă portretele de tristă amintire, televizoarele alb-negru cu miră și o mașină Dacia 1300 atârnată de plafon, o alimentară cu galantarele goale, frumos garnisite, în compensație, cu șervețele cadrilate și hârtie dantelată. Cel de-al doilea, la fel de nou, este Muzeul nisipurilor de la Dăbuleni, singurul de acest fel din Europa. Acesta se întinde pe 12 hectare în aer liber, în proximitatea celebrei localități oltenești, fără garduri, fără ghid și fără casă de bilete. Din cele peste 3000 de hectare neproductive din zonă, cum ar veni, 12 au fost dăruite fluxului turistic, însă niciun mesaj – fie el ecologic, cultural, agricol sau de altă factură – nu răzbate din această locație, a cărei misiune rămâne obscură. Dar poate că atunci când lubenițele doljene nu se vor mai vinde cu 1 leu kilogramul, spiritul antreprenorial local va câștiga în competiția cu apatia și muzeul va avea o gheretă de portar. Primul pas l-a făcut deja domnul primar; la intrarea în localitate, s-a montat o plăcuță bilingvă, pentru internaționalizare și vizibilitate. În română și engleză: Dăbuleni/The Buleni.
[1] Libertatea, 30 aprilie 2015.
[2] la www.muvicc.ro.
