Bonaventura: Itinerariul minţii spre Dumnezeu

notă: Constituit ca un îndrumar al treptelor vieţii spirituale, Itinerariul lui Bonaventura suprapune etapele descoperirii de sine cu cele ale ierarhiei naturilor divine, în bună tradiţie augustiniană şi dionisiană. Alături de acestea, îşi face simţită prezenţa o epistemologie inspirată din Avicenna şi optiunea proprie a lui Bonaventura pentru o prioritate a sensului practic al teologiei, fundamentat pe principiul priorităţii binelui faţă de fiinţă.

text, cap. VI, pp. 91-93, în care Bonaventura vorbeşte despre raportul dintre bine şi fiinţă:
„1. După considerarea celor privitoare la fiinţă, ochiul inteligenţei trebuie să se înalţe spre a privi la preafericita Treime, încât un heruvim să fie situat alături de celălalt. Iar după cum fiinţa în sine este principiul originar şi numele vederii celor privitoare la fiinţa prin care se cunosc celelalte lucruri, tot aşa binele în sine este fundamentul cel mai principial al contemplării emanaţiilor.
2. Aşadar, vezi şi fii atent, fiindcă cel mai bun, care este în sine decât care nu poate fi gândit ca nimic mai bun şi acesta este de asemenea fel încât nu poate fi gândit corect ca nefiind, pentru că a fi este în întregime mai bine decât a nu fi, astfel este încât nu poate fi gândit corect dacă nu ar fi gândit ca întreit şi unu. Căci despre bine se spune că este autodifuziv, aşadar binele suprem este autodifuziv în mod suprem. Iar difuzia lui supremă nu poate avea loc decât dacă ar fi actuală şi intrinsecă, substanţială şi ipostatică, naturală şi voluntară, generoasă şi necesară, fără lipsă şi desăvârşită. Aşadar, dacă nu ar fi în mod etern în binele suprem o producere actuală şi consubstanţială şi un ipostas nobil în mod egal, după cum este cel care produce prin modul generării şi al “suflării”, încât ar fi eternă a unui principiu coprincipiant în mod etern – încât ar fi un iubit şi un co-iubit, născut şi ”suflat”, adică Tatăl şi Fiul şi Sfântul Duh, nicidecum el nu ar fi binele suprem, pentru că nu ar fi difuziv în mod suprem. Căci difuziunea în timp în creatură nu este decât centrală sau punctuală în raport cu nemăsurarea bunătăţii eterne, de aceea şi poate fi gândită o difuziune mai mare ca aceasta, adică aceea în care, prin difuziune îi distribuie celuilalt toată substanţa şi natura. Aşadar, nu ar fi binele suprem, dacă ar putea fi lipsit de aceasta în realitate sau în intelect.
Aşadar, dacă poţi observa cu ochiul minţii puritatea bunătăţii, care este actul pur al principiului care iubeşte cu o dragoste gratuită şi devotată şi amestecată din ambele, care este difuziunea cea mai deplină prin modul naturii şi al voinţei, care este difuziunea prin modul Cuvântului, în care sunt spuse toate lucrurile, şi prin modul darului, în care sunt dăruite celelalte daruri, atunci poţi vedea prin distribuirea supremă a binelui că este în mod necesar Treimea Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh. În aceştia, pentru a fi bunătate supremă, este necesar să existe distribuire supremă şi, din distribuire supremă, consubstanţialitate supremă şi, din consubstanţialitate supremă, efigie comună supremă şi, din aceasta, coegalitate supremă şi, chiar prin aceasta, coeternitate supremă şi chiar din toate acestea mai sus menţionate cointimitate supremă, prin care unul este în mod necesar în celălalt prin circumprinderea supremă, şi unul lucrează împreună cu celălalt prin nesepararea în toate modurile a substanţei şi a forţei şi a lucrării preafericitei Treimi înseşi.”

Bonaventura, Itinerariul minţii spre Dumnezeu, ediţie bilingvă, traducere, studiu şi tabel cronologic de Florina-Rodica Hariga, notă introductivă şi note de Florina-Rodica Hariga şi Alexander Baumgarten, Ed. Polirom, colecţia „Biblioteca Medievală”, Iaşi, 2012, 174 p.