Drama refugiaților din Grecia / Am fost și eu cândva ca ei

Când văd atâta ipocrizie în societatea românească mă detașez de prezent. Îmi amintesc cum prin anii 90 fiii acestui popor umpleau lagărele de refugiați din vest, alungați de acasă de mineriade, cu aceeasi forță ca a unui război civil. Îmi mai amintesc de cozile pe la ambasade pentru vize, inclusiv vize turistice. Acestea înlocuiseră cozile la carne, dar bătaia de joc rămăsese aceeași. Trierile erau făcute brutal, fără nici un fel de compasiune pentru cei condamnați să rămână acasă. Iar dacă reușeai să treci granița aveai un alt șoc, aflai că salariul mediu de 100 dolari iți ajunge doar pentru o noapte de cazare. Dar memoria este scurtă… Acum ne regăsim ultimii invitați în această aristrocrație a Uniunii Europene, unde ne-am calificat cu indulgență, și strâmbăm din nas. Grecii sunt leneși și evazionisti, nemții își dau aere de dictatori! De curând am constatat că primesc pe Facebook poziții acide despre refugiați din partea unor români, emigranți la rândul lor în alte state din vest. Se consideră cetățeni europeni și au dreptul la opinie. Nu stiu însă câți dintre noi reușim să privim în profunzime drama unor refugiați. Marșurile forțate la care sunt supuși, de săptămâni, poate chiar luni. Lipsurile pe care sunt nevoiți să le îndure, de hrană, apă, condiții minime de igienă. Teama de necunoscut. Mulți dintre ei, în special copii, nu mai ajung la capătul drumului. Au de ales să moară impușcați sau înecați, și aleg a doua variantă! Dar este mai reconfortant ca de la nivelul unei societati de consum, fără lipsuri majore, să-i considerăm in corpore barbari, necivilizaţi, dacă nu chiar terorişti. Dar nu a fost tot timpul aşa. Cel puţin pentru mine, nu e greu să fac eforturi pentru a mă pune în situaţia acestor năpăstuiți. Chiar am fost ca ei.

Era în vara anului 1992. Terminasem liceul și mă pregăteam pentru admitere când o nebunie adolescentină m-a cuprins cu toată forța ei. Doream să emigrez. Aflasem de la un coleg de o rută clandestină de trecere a frontierei în Grecia. Undeva prin munți, lângă localitatea Petrich. Am reușit să obțin de la colegul meu chiar un desen pe o coală A4, având pretenția de hartă, cu drumul pe care urma să-l străbat pe jos. Păstram asta cu sfințenie. Între timp, îi mai tapam pe parinți de bani și dădeam fuga la exchange să mai schimb câte un dolar, doi.

Avea să vină și ziua cea mare, când de pe peronul Gării de Nord m-am urcat în trenul de Sofia. Nu-mi luasem bilet, aveam de gând să merg cu nașu, pentru a-mi drămui fiecare bănuț. Era să fiu dat jos din tren în Bulgaria, așa că de la Sofia mi-am luat bilet pentru Petrich. 33 leva, aproximativ 6 dolari la cursul de atunci. Mă văd ajuns în Petrich fără a ști pe unde s-o apuc. Vagabondez pe străzi în căutarea unui hotel de la marginea orașului, din spatele căruia aveam informații că pornește cărarea către munți. La un moment dat, oprește lângă mine un echipaj de poliție. Era totuși oraș de graniță. Când am realizat asta m-am albit la față. Am bălmăjit ceva legat de faptul că sunt cazat la hotelul respectiv, mi-am amintit numele hotelului, și m-am rătăcit. Nu mică mi-a fost mirarea când am fost urcat în mașina poliției și coborât exact în fața hotelului.

Părea să fie ziua mea norocoasă când am pornit-o pe poteca din spatele hotelului. După vreo doi kilometri am abandonat cărarea, gândindu-mă că pe un drum bătut e cel mai lesne să fiu depistat. Așa că am luat versanții pieptiș spre punctul unde credeam eu ca se află Grecia. Între timp se și întunecase iar pământul făgăduinței devenise o negură de nepătruns. Urcam, coboram, iar urcam, într-o succesiune care parcă nu se mai termina. Intervenise și oboseala dar nu mă lăsam, mă strecurasem pe sub un gard de sârmă ghimpată și știam că trebuie să mai trec unul. Numai că pe acesta, al doilea, parcă-l înghițise pământul și mergeam în gol. Iar cu fiecare kilometru încrederea mea se epuiza. Nu mai era mult până se lumina de ziuă când am abandonat, chinuit de crampe și oboseală. M-am urcat într-un stejar înalt să mă odihnesc și, totodată, să mă reorientez în spațiu la lumina zilei. Cu acest gând am adormit cât de cât liniștit.

Dimineața, m-au trezit niște zgomote ciudate. Când mă uit în jos de la înălțimea stejarului unde eram camuflat, 4-5 patrule de grăniceri doțati cu arme și câini căutau ceva. Probabil pe mine… Probabil am atins vreun fir de alarmă când am trecut pe sub sârma ghimpată… Gândeam tot felul de scenarii și mă rugam în gând. N-am fost nicicând mai apropiat de Dumnezeu ca atunci. Într-un tarziu patrulele s-au împrăștiat. Am rămas în copac toată ziua și abia când s-a înserat am îndrăznit să cobor. Informațiile vizuale culese de la înalțime s-au dovedit utile și în scurt timp eram în Grecia, pe un drum pietruit de țară, pe care din când în când mai trecea câte o mașină.

Eram flămând, însetat iar setea era cumplită. Rezervele mele de apă se epuizaseră de mult în dogoarea statului în copac. Lipsa apei mă dezumanizase, nu mai puteam gândi, nu mai puteam merge iar nervii erau întinși la maxim. La un moment dat, zăresc în mijlocul drumului o băltoacă formată de la ploaie. Mă apropii, mă las în genunchi și-mi umezesc buzele. Beau. Nu mai simțeam nici gust, nimic. Doar mâlul care-mi scrâșnea între dinți. Mă ridic și merg în continuare spre necunoscut. Cred ca am mai mers în jur de cinci kilometri fără să dau de vreun cătun, o casă, ceva, după care am cedat. Atât fizic cât și psihic. Îmi doream să vină cineva să mă ia, nu conta cine.

Zăresc farurile unei mașini și, în starea jalnică în care mă aflam, fac cu mâna. Era un Jeep de-al armatei. Din câteva cuvinte își dau seama că sunt fugar și mă duc la unitate. Am cerut apă și mâncare. Mi s-a dat. Atunci am mâncat pentru prima dată croissant cu cremă, la noi nu apăruseră. Și acum, când mai mănâncă copiii croissant, mirosul mă face să tresar și să simt un gol în stomac. M-au ținut câteva ore după care m-au transferat la o altă unitate, posibil de grăniceri. Spre deosebire de militarii din unitatea precedentă, aceștia erau foarte brutali, din șuturi în fund nu mă scoteau. Aveam în curând să aflu că mai erau și alți fugari acolo. M-au închis alături de alte vreo zece persoane, în mare parte albanezi, într-o cămăruță cât o toaletă publică, prevăzută cu gratii. Nu puteai sta decât în picioare. Aveam un singur gemuleț de o palmă, pentru aerisire, iar albanezii fumau în draci. Era un fum de-l tăiai cu cuțitul. Noroc că din când în când eram scos să dau declarații și mai luam o gură de aer proaspat, alături de deja obișnuitele șuturi și palme peste ceafă. Toți mă întrebau din ce rețea fac parte, nimeni nu vroia să creadă că sunt pe cont propriu.

M-au ținut vreo trei zile după care mi-au dat drumul. M-au dus cu o mașină la vama rutieră de la Kulata și m-au trecut granița în Bulgaria. Nu mai aveam chef de nicio aventură, dar drumul spre casă se anunța lung și anevoios. Eram resemnat, debusolat, nu știam ce voi face peste cinci minute, pur și simplu mă lăsam în voia sorții. Deodată, zăresc o mașină cu număr de România venind dinspre vamă și, timid, fac cu mâna. S-a oprit. Era un inginer din Brașov care lucra în Grecia și acum se întorcea acasă. Chiar își dorea pe cineva cu care să mai schimbe o vorbă pe drum, așa că a fost foarte încântat să mă ia cu el. Eu nu mai aveam sentimente, să mă pot bucura de ceva. Nici nu stiu cum a trecut timpul până am ajuns la București. M-a lăsat în centru și nu mi-a luat nici un ban. Dacă tot eram în centru, m-am dus și m-am înscris la Școala Superioară de Jurnalistica și, în aceeași zi, mi-am sunat părinții să le dau vestea că sunt student. De parcă nimic nu s-ar fi întâmplat.