Iubirea este, la Truffaut, una dintre acele forţe ce schimbă destine şi împinge fiinţele spre abis. În femeia aparent inocentă, cu aer feciorelnic, însoţită de canarul în colivie ( una dintre acele imagini în care geniul ambiguu al lui Catherine Deneuve străluceşte, magnetic) se ascunde potenţialul infernal de perversitate şi de pasiune care va face ca întreg universul burghez al lui Louis Mahé ( Jean- Paul Belmondo) să se fărăme, ca o cutie muzicală dezarticulată. Stând sub semnul lui Jean Renoir, dar şi al lui Hitchcock, filmul lui Truffaut este o meditaţie în marginea miracolului şi devastării care înseamnă iubirea. Şi poate că nici un alt film, în afară de “Vertigo”, nu posedă această capacitate de a transcrie, clinic şi poetic, itinerariul unei obsesii suicidare.
Sinteză de film noir şi de thriller existenţialist, textul cinematografic al lui Truffaut şochează prin deliberata inversare de roluri. De această dată, seducătorul nu va fi bărbatul macho, posesor de plantaţie de tutun în insula Reunion, ci femeia ce ascunde, dincolo de epiderma înşelătoare a unui travesti, glacialitatea unui personaj demonic. Nimic nu este ceea ce pare în jocul lui Truffau: strategia iubirii prin corespondenţă trezeşte la viaţă energia telurică ce anulează certitudinile lui Louis Mahé. Căci femeia pe care o întâmpină nu este cea aşteptată- cadavrul adevăratei Julie se află, deja, în ocean, aruncat fiind de complicii criminali. Elaborata şaradă erotică are drept finalitatea devalizarea conturilor lui Mahe. Dispariţia falsei soţii este actul final al acestei tragicomedii.
Dar, ca şi în “ Vertigo”, universul nu este decât o succesiune de oglinzi, cu proiecţii prismatice. În spatele falsei Julie se află adevărata Marion, cea pe care Mahé o redescoperă ca demimondenă, pe coasta de azur. Obsesia se retrezeşte şi filmul lui Truffaut se încarcă, din acest moment, de o energie a fugii şi a incertitudinii ce evocă “ Pierrot le fou” a lui Godard. Iubirea celor doi este o combinaţie, stranie, de pasiune şi de ură, o relaţie strindbergiană în care sexele se înfruntă. Asasinarea detectivului trimis de Mahé însuşi pe urmele lui marion ( un Michel Bouquet la fel de imperturbabil şi de enigmatic), lichidarea întregii averi din Reunion, transformarea industriaşului în fugarul sărac ce se ascunde de poliţie, părăsirea universului diurn al vechii sale vieţi în beneficiul unui carusel mortal, iată chipurile dragostei a cărei forţă hipnotică o resimte Mahé, iată dragostea însăşi ce îl copleşeşte cu orbirea şi pasiunea ei.
Cabana înzăpezită din vecinătatea graniţei elveţiene este decorul în care se joacă acest act racinian al iubiriii şi urii. Mahé se află în faţa ultimului prag: otrava de şobolani pe care o strecoară Marion în băutura sa este eliberarea pe care această legătură obsesională i-o poate oferi. Truffaut recuperează acest instantaneu al dragostei ca împlinire dureroasă. Din răceala vorace a lui Marion se naşte o dragoste la fel de contorsionată ca şi cea care îl locuieşte pe Mahé. Iniţierea în iubire este o iniţiere în durere şi în suferinţă. Cei doi aleg incertitudinea viitorului care li se înfăţişează ca o cărare spre Elveţia. Vechile lor vieţi se află, deja, în trecut. Ceea ce rămâne este iubirea şi enigma ei insondabilă.( Ioan Stanomir)
