Că uite așa prințesa ajunse într-un final la turnul iubitului ei
construi o scară din oasele unui mamut
dar oasele acelea nu erau destule așa că
trebui să mai facă o treaptă din mucul ultimei ei țigări
(obișnuia să fumeze ca o apucată în timp ce-și căuta iubitul
lungi nopți transpirate de nicotină și tuse)
și încă o treaptă din ultimul ei stilou
(îi folosise îndeajuns să-și dea sieși autografe)
și încă o treaptă din tocul pantofului stâng
(șapte centimetri – păcănind prin propria ei cameră
măsurându-i eleganta singurătate – cel drept deja tocit
toc-toc – toc-toc)
și încă o treaptă din partitura unui cântec de Leonard Cohen
și încă o treaptă din ultimul rând din Ulise
Da vreau Da
și încă una asemenea din dunga iute a apusului (sau a răsăritului?
totuna)
și încă una din sprâncenele ei încruntate sau disperate
din omida găsită în corsetul ei
din numărul contului ei bancar
din fluierăturile băieților pe stradă
din șuvița argintie de la bunica ei
din privirea subțire prin gaura cheii în camerele unde oamenii fac dragoste
încă altele făcute din Turnul Eiffel și din Turnul Babel și
dintr-un vulcan hrănit la pieptul ei
din privirea înstelată a telescopului Hubble și din orbitele lui Marte Saturn Jupiter.
Acum ea stătea tocmai sus în ceruri deasupra întregului univers
sub picioarele ei microcosmosuri viermuiau
și tot mai avea nevoie de o ultimă treaptă
așa că – ce să facă –
își tăie de la mâna dreaptă degetul mic
și asta era!
a ajuns! – spune povestea –
dar ce putem ști noi (El ce-a zis? I-a plăcut? A fost mândru de ea?
Au făcut dragoste? Sau ea s-a răzgândit?)
tot ce putem vedea
o scară gigant sub care tinerii se pozează
o instalație postmodernă expusă la bienale
sau – când și când – picături de sânge scurgându-se din cer
dureros armonios
pe pavimentul orașului și doar – exclusiv – acolo unde
femeile singure merg păcănind din tocurile lor –
toc-toc
toc-toc…
