2
— Acum, discutând despre vis, vorbi mai departe doctorul, e adevărat că nu l-a povestit la început decât familiei şi apropiaţilor săi, dar zvonul că se petrece ceva mai presus de firea de obşte cu el s-a răspândit şi din pricina unei întâmplări curioase. Unii dintre apropiaţi au constatat că trupul său avea un miros permanent foarte plăcut şi câţiva s-au arătat indignaţi bănuind că se parfuma ca o muiere – ceea ce pentru un june ascet şi cabalist de douăzeci şi doi de ani, de vreo doi-trei ani deja numit hakam (adică „rabin“ la sefarzi), era de neînchipuit. Dar dacă nu se parfuma? Atunci lucrul devenea neliniştitor, fiindcă, după o veche credinţă populară, sudoarea lui Mesia urmează să împrăştie miresmele grădinii Edenului. Până la urmă, pentru a pune capăt zvonurilor răuvoitoare, un anume medic din Smyrna, Baruch, a fost poftit de Şabbatai acasă la el ca să constate că nu şi-a dat cu parfumuri femeieşti, ceea ce se zice că acela a şi confirmat, după ce tânărul s-a dezbrăcat la piele şi doctorul l-a amuşinat peste tot. La plecare Şabbatai l-a rugat să nu dezvăluie nimănui nimic – iar doctorul Baruch a promis. Dar desigur că nu s-a putut ţine de cuvânt, deoarece lumea, care aflase că-l bănuia pe Şabbatai că se parfumase (doar era unul dintre cei mai suspicioşi în legătură cu acest detaliu), l-a iscodit nerăbdătoare să afle la ce diagnostic ajunsese, iar medicul a trebuit să recunoască faptul că bănuielile lui în privinţa tânărului ascet şi cabalist fuseseră neîntemeiate şi că nu găsise pic de parfum pe el sau prin casă. Nu jur că Şabbatai nu mizase de fapt pe indiscreţia inevitabilă a doctorului. Cât despre originea acestei miresme, fiecare să creadă ce vrea…
Mă întorc însă puţin în timp: Şabbatai se născuse, cum am spus, la Smyrna, în familia unui negustor înstărit, Mordecai, fiind mijlociul din trei fraţi. Tatăl său venise din Moreea (Grecia meridională), fiind de origine, probabil, romaniotă, adică bizantină, şi făcuse avere cu negustoria la Smyrna. Anii aceia, de la începutul secolului al XVII-lea, fuseseră foarte buni pentru acest vechi oraş mediteraneean şi mai ales pentru comunitatea sa evreiască, în mod deosebit fiindcă războaiele permanente dintre Veneţia (Serenissima) şi Imperiul Otoman îndreptaseră spre Smyrna comerţul care altădată se ducea spre Istanbul. Aşa că, regula lumii fiind că nenorocirea unora devine fericirea altora, Ţevi senior (adică în traducere „gazela“) s-a îmbogăţit din plin ca agent al unei companii englezeşti de comerţ internaţional, familia sa devenind una dintre cele mai avute în acest oraş în care numărul evreilor creştea fără încetare. Şabbatai era deci de fel dintr-un loc central al evreimii mediteraneene, originară de cele mai multe ori din Spania şi Portugalia, cu multe legături internaţionale în porturile cosmopolite din Mediterana, şi până în Anglia, şi nu din cine ştie ce comunitate mărginaşă. Cât despre mama sa, e notabil că, aşa cum s-a păstrat în documentele noastre pe care i le predăm acum lui Amarillo, pe ea o chema Clara. Era deci o marană, o refugiată de primă generaţie din Spania sau Portugalia şi care revenise încă din copilărie, împreună cu părinţii, la iudaism. De la ea a învăţat Şabbatai câteva frumoase romanzas spaniole pe care le va cânta mai târziu cu multă plăcere şi talent, căci avea o voce foarte frumoasă. Mai ştim şi că era afectiv foarte legat de mama sa şi că avea să ceară mult mai târziu credincioşilor săi să facă pelerinaje la mormântul ei. Văd că nu-l iubeşti pe doctorul Freud, dar el ar avea grămadă de lucruri de comentat aici…
— Cum aşa?
— Ar spune că din pricina unui complex al lui Oedip nerezolvat bine Şabbatai avea o înclinare incestuoasă inconştientă către mama sa, combinată şi cu obsesia castrării; cel puţin aşa ar interpreta doctorul Freud mărturisirea lui că în copilărie îşi descoperise pe mădularul bărbăţiei semnul unei misterioase arsuri. De la aceste complexe i s-ar fi tras, mai târziu, relaţia sa complicată şi contradictorie cu femeile, cât şi tendinţa de a încălca regulile halakhice (adică ale comportamentului prescris de Lege unui evreu ortodox), comiţând „acte stranii“ – asupra tuturor acestora voi reveni curând. Ar spune şi că, din acelaşi motiv, era firesc ca, după exaltări şi transgresiuni ale legilor, să fie copleşit de sentimente de culpabilitate care îl făceau să sufere nespus de mult, ascunzându-se de ceilalţi, socotindu-se a fi ultimul păcătos, vrednic de orice pedeapsă; după ce ispăşea un timp în ascundere şi izolare, sentimentul vinovăţiei se topea şi el putea din nou să se umple de un entuziasm debordant şi de încredere uluitoare în sine, pe care să le transmită şi celor din jur, insinuând că nici un fel de reguli nu-l pot şi nu-i pot reţine, dacă intenţia e bună. Probabil că un psihiatru obişnuit de azi, după ce l-ar fi consultat pe Şabbatai, să zicem din cărţi şi relatări, l-ar fi diagnosticat neîntârziat cu ceea ce se numeşte azi sindrom maniaco-depresiv, o boală psihică binecunoscută, constând din alternanţa de stări extreme, exaltare şi iluminare, pe de o parte, şi depresie şi melancolie, pe de alta, cu perioade ceva mai calme între stările extreme… Sigur, în afară de asta nu trebuie să uităm şi de „diagnosticul“ pe care i l-ar putea da astrologul: acesta ar pune acelaşi temperament oscilând între extreme pe seama frigurosului Saturn-Şabbatai – planeta îndepărtată, guvernată ba de crudul moşneag Cronos, ba de voluptuosul şi îmbelşugatul Saturnus –, prorocind că bărbatul născut sub semnul său va fi pândit alternativ când de umoarea neagră şi frigiditatea melancolicilor, când de frenezia saturnaliilor şi că ursita sa va influenţa-o neapărat pe cea colectivă a evreilor, poporul etern, menit influenţei aceluiaşi duplicitar Saturn… Şi nici pe istoricul culturii să nu-l neglijăm, care, chiar dacă n-ar nega şi unele predispoziţii individuale, ne va spune că Şabbatai, cu firea sa contrastantă, incapabil de echilibru sufletesc pentru mai mult timp, era, la urma-urmelor, un vrednic fiu al Barocului – eră a dezechilibrelor, contrastelor şi exceselor. Căci nu-i contrapunctul unul dintre principalele procedee muzicale din epoca barocă? Şi nu-i clarobscurul unul dintre principalele mijloace în pictura timpului? Aminteşte-ţi de marele Rembrandt, cu strălucirile şi umbrele sale. Aşa era şi Şabbatai cu trecerile sale repetate de la entuziasm la depresie şi înapoi, ori de la lumină la obscuritate…
— M-ai ameţit cu totul! Noi ce să…
— Luăm de bun din toate astea? Din toate câte puţin şi nimic pe de-a întregul! vorbi doctorul, conciliant. Şi să nu uit, adepţii săi aveau să-i descifreze mai târziu firea în plan mistic: vedeau la el când momente de iluminare divină şi splendoarea Şekinei (a Prezenţei lui Dumnezeu) lăsându-se asupra-i, când momente, zise de ascundere a feţei şi de cufundare în întunericul şi în puterea forţelor infernale, numite quelipot, cu care el se lupta vitejeşte, trecând prin suferinţe şi chin, pentru salvarea lui Israel şi redempţiunea umanităţii, iar această alternanţă li se vădea drept o cheie a înţelegerii pentru întreaga sa misiune, aşa cum vom vedea. Merită pomenit felul cum l-a descris unul dintre credincioşi (un anume Israel Hazzan) în timpul fazei „luminoase“: „Faţa sa era ca a unui înger al Domnului, atunci când cânta cântece spre slava lui Dumnezeu, era cu neputinţă să-l priveşti în faţă, căci era ca şi când te-ai fi uitat la un foc“! Cât despre adversari, precum îndârjitul rabin Iacob Sasportas din Hamburg, aceştia rezolvaseră simplu cazul: nu-l scoteau din „nebun“, „lunatic“ şi „descreierat“, fără a nega totuşi că cel puţin înfăţişarea lui era regală şi deosebită!
— Până la urmă, a fost, sau nu, Şabbatai bolnav psihic? Eşti medic, pentru Dumnezeu, aşa că ar trebui să te pronunţi ceva mai clar asupra comportamentului contradictoriu al unui asemenea om neobişnuit!
— Atunci când mari istorici ai religiilor au spus că da, urmând diagnosticul lui Sasportas, ce mai poate replica un biet medic, şi dönmeh pe deasupra, adică părtinitor în acest caz, despre un „pacient“ care a trăit acum aproape trei sute de ani, pe care nici doctorul Freud nu l-ar putea întinde pe divanul psihanalitic decât făcând spiritism, ceea ce tu, un voltairian, desigur că nu vei accepta nici mort? glumi doctorul. Ei, toate teoriile astea, continuă el oarecum dispreţuitor, seamănă cu nişte foi de ceapă, care se învelesc şi se îmbracă unele pe altele, fără capăt, fiind cam la fel şi totuşi mereu altele…
Oricum, omul era învăţat – doar făcuse studii talmudice aprofundate, se ocupase temeinic cu anumite tratate din Cabală, fusese consacrat hakam (rabin) la numai nouăsprezece ani şi era pe deasupra lăudat şi pentru mortificările şi penitenţele la care se supunea adesea, obişnuite pe vremea aceea printre cabaliştii care urmau tradiţia marelui maestru Isaac Luria, care trăise cu o sută de ani în urmă în Safedul Palestinei.
— De acord, era un om învăţat, dar într-o superstiţie şi pseudoştiinţă, precum Cabala, nu-i aşa? obiectă Spiros, care nu voia să renunţe prea uşor.
— Începând cu vremea Renaşterii, Cabala şi partea ei principală, Zoharul, erau considerate ştiinţă autentică şi „recepţie“ a unei tradiţii ancestrale, lăsate de Dumnezeu, şi atribuite efectiv unui rabin de prin secolul al II-lea, Şimon bar Yokkai, iar asta se credea cu tărie nu numai printre evrei, dar şi printre mulţi învăţaţi creştini, precum Pico della Mirandola, John Dee, Guillaume Postel sau marele umanist german Johannes Reuchlin, care ajutaseră la dezvoltarea aşa-numitei „Cabale creştine“…
— Cum era la înfăţişare? întrerupse Spiros.
— Era arătos – destul de înalt, ajuns puţin corpolent mai târziu, cu o barbă rotundă, gesturi nobile şi pline de măreţie; avea o voce minunată, aşa cum am spus, şi ştia să cânte bine psalmi sau chiar cântece profane. Nu numai prietenii şi, mai târziu, adepţii, dar până şi înalţii demnitari turci i-au resimţit carisma – lucru, cum se va vedea, esenţial chiar şi atunci când soarta se va întoarce împotrivă-i. Şi, desigur, ajunsese convins că Dumnezeu avea un plan cu el – ceea ce totuşi nu reprezenta pentru el deloc un prilej de bucurie în vremea tinereţii, ci dimpotrivă, mai ales în momentele de melancolie, unul de frământare şi angoasă, de înstrăinare printr-un mod tot mai neobişnuit de viaţă.
ANDREI CORNEA, “UIMITOAREA ISTORIE A LUI SABBATAI MESSIA”
HUMANITAS , 2015
— Straniu individ, Şabbatai ăsta, ce să spun! făcu Spiros, luându-şi conştiincios note.
— Cu siguranţă. De pildă, uneori se izola de oameni, se închidea într-o cămăruţă şi şedea acolo pe jos, rugându-se, plângând şi postind zile întregi, în pofida rugăminţilor familiei să iasă, să mănânce şi să se poarte firesc. Alteori, ieşea împreună cu mai mulţi colegi de studiu şi tineri rabini în lungi plimbări prin împrejurimile Smyrnei. Mergeau împreună până departe, în munţi, sau dimpotrivă, o luau pe malul mării, discutând intens despre ceea ce el numea „misterul Divinităţii“ şi despre configuraţiile sfintelor sephirot ale Dumnezeirii despre care se vorbeşte în cartea Zoharului, până când, uneori, prietenii îl pierdeau din vedere, fiind rătăcit undeva pe coclaurile acelea. După ce îl chemau în zadar ceasuri întregi, se întorceau necăjiţi acasă pe înnoptate, în vreme ce Şabbatai rămânea nevăzut zile întregi şi chiar o săptămână, astfel încât toţi credeau că se prăpădise, fie înecat în mare, fie căzut în vreo prăpastie, fie răpus de vreo fiară. Dar el se întorcea întotdeauna şi apoi, un timp, se purta ca oricare altul. În calendarul nostru, chiar am păstrat o sărbătoare, pe care o numim Purim, dar care se ţine cu o zi înaintea Purimului evreiesc, când comemorăm revenirea la lumină aproape miraculoasă a lui Şabbatai dintr-un vârtej din mare, care îl prinsese pe când înota şi părea că l-a tras definitiv la fund. Atunci, după ce s-a salvat totuşi din ape, i-a spus unui anume Barzilai, care asistase îngrozit la întâmplare:
„Ţine minte, Barzilai, că m-a sorbit un moment marele abis, dar am ieşit din nou la lumină. Mereu va fi aşa, şi cu mine, şi cu noi toţi.“ Îi mai spuse că îi e dat lui să fie când prezent şi vizibil, când ascuns şi nevăzut, întocmai ca şi Luna, care în acel moment, nouă fiind, tocmai se ivise, subţirică, pe cerul de seară, după trei zile de ascundere. Mult mai târziu, unii dintre prieteni aveau să-şi reamintească de aceste întâmplări şi vorbe şi să le considere profetice…
Altădată, nu mult după întâmplarea cu visul, pe când studia Tora împreună cu mai mulţi colegi, a început din senin să plângă.
„Ce-i cu tine, Şabbatai?“ l-au întrebat ei uimiţi şi îngrijoraţi. Răspunse:
„Ştiu că sunt Mesia şi că astfel, cum s-a spus şi în Talmud, voi face binele păcătuind; de-asta şi plâng, fiindcă nu e voia mea.“ Apoi ieşi repede din încăpere cu faţa în mâini. Dintre cei rămaşi, vreo doi au chicotit. Ceilalţi se uitau uimiţi unii la alţii. Însă cineva, făcând un anumit semn în dreptul tâmplei, îl căină: „Săracul!“
