Aşadar, Şabbatai, după cum va povesti el însuşi mult mai târziu, visase în noaptea respectivă că a fost uns ca „Mesia, Dumnezeului lui Iacob“ de profetul Eliahu, sau Ilie, cum îi spuneţi voi, în prezenţa patriarhilor. Ca urmare, în lumina viziunii mai întâi chiar datele naşterii sale i-au devenit profund semnificative:
— Cum aşa?
— Şabbatai Ţevi se născuse în anul 1626 după Cristos, sau 5386 după calendarul evreiesc, socotit de la Facerea lumii, şi anume în ziua de 9 Av (august-septembrie), care în anul acela cădea într-o sâmbătă, aşadar în ziua de Şabat, sfântă la evrei. Iată pentru ce i-au şi dat numele de „Şabbatai“ – ceea ce nu era foarte rar. Însă 9 Av e o zi întunecată în calendarul evreiesc: după tradiţie, în acea zi a anului 587 înainte de Cristos, a fost ars Templul din Ierusalim de către babilonienii lui Nabucodonosor, şi iarăşi, tot în aceeaşi zi fatidică, dar în 70 după Cristos, a fost nimicit al doilea Templu de armatele romane ale lui Titus. De aceea, în această zi evreii postesc, ţin doliu şi jelesc după Templu şi Ierusalim.
— Ce coincidenţă urâtă! Aş zice că nu-i nici o bucurie să te naşti de 9 Av! Asta dacă eşti evreu, bineînţeles, şi nu babilonian sau roman!
— Coincidenţă sau nu, află însă că o tradiţie rabinică considera că în ziua dărâmării Templului – adică de 9 Av – trebuie să se nască Mesia care să mântuiască poporul şi care, strângându-i pe exilaţi din toate colţurile lumii, să-i readucă la Ierusalim, spre a înălţa Templul din nou! Pare straniu, nu? Şi totuşi, simbolismul acestei noi coincidenţe e destul de limpede: sfârşitul şi începutul trebuie să se întâlnească cumva, pentru ca sfârşitul să nu fie definitiv, iar speranţa să învingă deznădejdea. Şi aşa cum miezul nopţii e momentul când începe ziua următoare, aşa cum momentul întunecimii anuale maxime, solstiţiul de iarnă, e momentul sărbătorii soarelui în multe culte vechi, tot aşa şi nimicirea Templului şi exilul lui Israel nu sunt decât începutul şi condiţia redempţiunii sale. Dar merg cu comparaţiile şi mai departe şi spun că, în acelaşi sens, moartea este sfârşitul vieţii de aici, dar şi începutul şi condiţia celei viitoare, şi, de asemenea, că abia odată cu păcatul….
(Aici Autorul admite că n-ar mai vrea să-l urmeze pe doctorul Akif, temându-se că, prin paradoxurile sale, acesta s-ar putea face rău înţeles şi că Spiros nu va sesiza la timp riscurile. Dar nu are totuşi încotro.)
— …devine şi ispăşirea cu putinţă, ba chiar că iubirea de Dumnezeu presupune a fi departe de legea Sa, prin păcat, pentru ca El să te poată mântui mai apoi. Desigur că hakam-başi Amarillo şi alţi rabini ori preoţi s-ar îngrozi auzindu-mă vorbind astfel şi ar striga: „Iată ereticul sabateean!“ Dar şi Cristos al vostru spunea că „e mai multă bucurie în cer pentru un păcătos care se pocăieşte decât pentru nouăzeci şi nouă de drepţi cărora nu le trebuie pocăinţă“. De unde rezultă, mi se pare mie, că pe cât se înmulţeşte păcatul, pe atâta tresaltă de bucurie şi cerurile! Aşadar, binele şi răul, lumina şi întunericul se condiţionează reciproc. Nu te superi dacă îţi citez şi din Zarathustra lui Nietzsche, ştii, febleţea mea de pe timpuri, care cred că l-ar fi iubit şi pe AMIRAH al nostru, un fel de Zarathustra evreiesc, pe cât mi se pare mie: „Cu cât copacul se-nalţă spre înălţime şi lumină, cu atât şi rădăcinile doresc să se înfigă mai puternic în pământ, în jos, în întuneric şi-n adânc – în rău.“ Dar, adaug eu, ce s-ar face copacul fără rădăcini – fără rău?
ANDREI CORNEA, “UIMITOAREA ISTORIE A LUI SABBATAI MESSIA”
HUMANITAS , 2015
— S-ar usca. Şi atunci 9 Av, ca un fel miazănoapte care prevesteşte începutul revenirii luminii, ar trebui să fie o zi nu de doliu, ci de…
— …de bucurie, ai ghicit! completă doctorul, cum obişnuia. Dar toate la rândul lor, dragul meu!
Spuneam şi că Şabbatai fusese numit astfel fiindcă se născuse de Şabbat, adică în ziua din săptămână aflată sub puterea planetei Saturn, fiindcă „Şabbatai“ înseamnă în ebraică şi „Saturn“: or, după tradiţia astrologică, Saturn-Şabbatai era nu numai planeta melancolicilor, a filozofilor, a vrăjitorilor şi a vârstnicilor, ci şi steaua poporului evreu, deoarece în epoca Antichităţii târzii, despre zeul evreilor, Iao, sau Iahu, cum îi spuneau unii, se pretindea că era totuna cu Cronos, zeul grec, cât şi cu Saturnus, zeitatea latină, ambii zei fiind crezuţi a fi unul şi acelaşi ins divin, pus să vegheze asupra celei de-a şaptea şi ultime planete vizibile cu ochiul liber, alene-rotitorul, palidul şi frigurosul Saturn. Însă aceşti doi zei nu sunt de fapt identici, chiar dacă teologia păgână i-a contopit: grecul Cronos e un canibal, despre care mitul spunea că îşi înfulecase odraslele şi-şi scopise părintele, Cerul înstelat, în vreme ce Saturnus era la latini regele vârstei de aur, al belşugului şi îndestulării din acele vremuri străvechi, duse toate de mult de pe astă lume. De unde rezultă o dedublare a influenţei astrului: în rotirea lui leneşă, Şabbatai cel ceresc, fatidica stea a lui Israel, având făptura întreţesută atât din plămada lui Cronos cel crud, cât şi din aceea a lui Saturnus cel mănos, îi va aduce lui Israel mai întâi mari urgii, iar mai apoi vindecarea lor şi mântuirea – adică deopotrivă ponosul şi restriştea, dar şi renaşterea vârstei de aur, în ziua când se va pogorî pe pământ Marea pace universală, adică Şabatul cosmic, sau cea de-a Şaptea vârstă, cum ziceau unii cabalişti. Pe scurt, pentru Şabbatai cel pământesc, data şi ziua când se născuse aveau mult tâlc şi el le cântărea conform concepţiilor cabalistice şi rabinice, cu care era la curent, dar şi cu unele învăţături astrologice, cam păgâne în felul lor, dar pe care, om al veacului al XVII-lea şi cultivat fiind, nu puteai să le mai ignori, mai ales atunci când te înrudeai cumva, pentru a spune astfel, cu celălalt Şabbatai, tizul tău ceresc. Şi astfel, cu toatele îi întăreau vedenia pe care o avusese în acea noapte, încredinţându-l că nu fusese vorba despre „simple vise“ şi deşertăciuni dintre acelea pe care orice om cu minte şi cu atât mai mult un învăţat se cade să le uite de îndată ce răsare soarele…
