Se trezi indispus. Mari, care de obicei i o lua înainte, dormea cu faţa în sus, cu sprîncenele ridicate a mirare, în somn. Cîinele se uită la ceas. Era 8.03. Adormise după 4.32, îşi aminti. Pînă atunci se uitase cînd la televizor, cînd la Mari care se răsucea în pat şi spusese pe rînd : „Cine ştie !“, „Vă mulţumesc… În catalog…“, „Noaptea !… Nu vrea !… Cum ? ! ! !“ şi „E parfum bulgăresc !“ şi zîmbise prin somn în lumina lămpii de pe noptieră. Apoi el însuşi căzuse într un somn tulburat de vise. Ultimul, cel care l trezise, era cu doamna Surugiu, adolescentă, la braţ cu un tip bătrîn, în parc, şi el aşezat pe o bancă, îmbrăcat doar într o cămaşă, căreia îi trăgea poalele în jos ca să şi acopere sexul. Apoi el într un tren, aşezat pe o banchetă, în timp ce în faţa lui, întinsă pe cealaltă banchetă, doamna Surugiu îi dădea instrucţiuni cum să tragă semnalul de alarmă ca să nu cadă trenul…, dar îi vorbea pe turceşte şi el nu înţelegea decît halal şi căcat ! Şi trenul o lua în jos, printr un tunel tot mai înclinat. Un lift care se prăbuşea, iar doamna Surugiu, bătrînă şi rîzînd din toate ridurile, îl asigura că ea se mărită, încît nu era nici un pericol, deşi simţea că e în cădere liberă, pe întuneric. Mirosea a os ars, doamna Surugiu încerca să frîneze căderea împingînd în peretele tunelului cu picioarele, şi Luca evanghelistul îi atrase atenţia cu o voce impersonală, ca la metrou, că nu şi făcuse asigurare, cu peronul pe partea stîngă.
Cristian Teodorescu, Şoseaua Virtuţii. Cartea Cîinelui
Cartea Românească, Polirom, 2015
La televizor, o tipă agitată şi cu păr verde, tuns scurt, susţinea că o să plouă. Înainte de a se da jos din pat, se mai uită o dată la Mari. Acum zîmbea copilăreşte, cu frumuseţea senină pe care i o ştia de cînd se cunoscuseră şi el începuse să i facă, timid, curte.
Acum era cu totul altceva, îşi zise, şi lipăi în picioarele goale spre baia mică, să facă duş.
La redacţie o salută pe Alina, fără s o întrebe ce era nou cu papagalul Cici. În loc să facă obişnuitul tur al încăperilor, cu „N ai scăpat de mine !“ – în biroul minuscul al Valeriei –, cu „Sînt aici !“, în prima cameră a reporterilor, şi cu „Dacă are cineva o plîngere, să şi închipuie că nu mă vede. Mă găseşte la mine în birou“, deschise doar uşa laboratorului foto să i amintească noii angajate că azi trebuia să facă… Mica încăpere era goală, iar pe masa de la care Livia se uitase la el fără să l vadă era o floarea soarelui pleoştită. Dar cu dinţii seminţelor rotunjiţi în poziţie de bătaie.
Cînd intră la el în birou, Cîinelui îi veni să şi dea singur bună dimineaţa. Presimţea că îl aşteaptă o zi proastă, în afară de ceea îşi pregătise el singur, dinainte de a pleca de acasă. Noua fotografă, Sabina, apăru şi ea, după vreo oră. Îl anunţă veselă că uitase ce trebuia să cumpere din piaţă, ca elemente de decor. Şi îl preveni că, oricum, asta nu era problema ei. De unde să ştie ea ce înţelegea Gastronomul printr o fleică de mărime potrivită sau prin cîteva roşii de salată, asta ca să nu mai adauge şi absurditatea cu ceapa roşie de apă ? Cîinele o ascultă cît putu mai calm, apoi îi scrise din nou, pe un pătrăţel de hîrtie, toate elementele de decor pe care ea urma să le pozeze şi îi spuse că dacă nu venea cu ele peste cel mult o oră, se putea considera eliberată de relaţia ei cu revista la care voia să şi descopere o nouă ipostază artistică. Mai precis, fleica, roşiile şi ceapa erau modelele pe care trebuia să şi le găsească dacă voia să lucreze aici ! Apoi veni Alina să i spună că maşina şi cei trei experţi închiriaţi pentru Livia ajunseseră la destinaţie, împreună cu ea, dar că trebuia să mai stea acolo, fiindcă rudele voiau s o ţină o zi acasă. Cîinele îi răspunse că maşina putea sta, cu şoferul la hotel, dar că experţi, adică ciocli, s or fi găsind şi în oraşul din care plecase Livia, aşa că cei trei se puteau întoarce la Bucureşti cu trenul. Alina îi spuse că după părerea ei nu se făcea una ca asta. Cei trei ciocli, cum le zicea el, erau dotaţi cu tot ce trebuia ca să se ocupe de înmormîntarea Liviei, cu o discretă eficienţă. De la lopeţi şi cazmale, la purtarea pe umeri a sicriului. Discursul din partea redacţiei urma să l ţină Toni de la monden. Cîinele nu zise nu, dar ceru ca Toni, omul din redacţie care avea un smoking negru, potrivit pentru toate împrejurările, să i trimită pe fax, de acolo, cuvîntarea pe care voia s o ţină, ca să nu încurce lucrurile.
