Henric îşi drege vocea şi, până la urmă, grăieşte.
— Împăratul, nu-i nici un secret, a discutat despre Mary cu sfetnicii lui. I-ar plăcea să o mărite cu un bărbat dintr-o altă ţară, cu una dintre rudele lui, care să aibă propria-i moşie. Strânge din buze. În nici un caz nu vreau ca ea să plece din ţară; să nu se ducă pe nicăieri, de fapt, atâta timp cât nu se poartă cu mine aşa cum ar trebui să se poarte.
El, Cromwell spune:
— Mama ei a murit de curând. N-am nici o îndoială că, peste câteva săptămâni, o să-i vină mintea la cap.
— Ce plăcere să te aud în sfârşit, Cromwell, spune Monseniorul, cu un zâmbet afectat. De obicei tu vorbeşti primul, ultimul şi de fapt tot timpul, iar noi, sfetnicii mai modeşti suntem obligaţi să vorbim în surdină, asta dacă mai avem loc să spunem ceva, şi să ne trimitem bileţele. Aş putea să te întreb dacă noua ta reticenţă se leagă într-un fel sau altul de incidentele de ieri? Când Maiestatea Sa, dacă-mi amintesc bine, ţi-a tras de căpăstrul ambiţiei?
— Mulţumesc, spune lordul cancelar cu o voce monotonă, Înălţimea Voastră, lord Wiltshire.
Regele zice:
— Înălţimile Voastre, subiectul este fiica mea. Îmi pare rău că sunt nevoit să vă aduc aminte de asta. Deşi nu sunt deloc sigur că se cuvine să vorbim despre ea în consiliu.
— Eu unul, zice Norfolk, m-aş duce până la Mary şi aş obliga-o să jure, i-aş pune mâna pe Biblie şi i-aş ţine-o acolo cu forţa, iar, dacă nu-i jură credinţă regelui şi copilului nepoatei mele, aş da-o cu capul de pereţi până se înmoaie ca un măr copt.
— Încă o dată vă mulţumesc, zice Audley. Înălţimea Voastră, lord Norfolk.
— Oricum, spune regele, cu tristeţe în voce, nu am chiar atât de mulţi copii încât să-mi pot permite să-l trimit peste hotare pe unul dintre ei. Mai bine să stea lângă mine. Într-o zi o să-mi fie recunoscătoare.
Boleynii nu spun nimic şi zâmbesc, auzindu-l pe rege că nu-şi doreşte pentru Mary o uniune cu un nobil de rang înalt din străinătate, ea nu-i importantă, un copil nelegitim la care nu te gândeşti decât din milă. Sunt mulţumiţi cu victoria pe care au obţinut-o cu o zi înainte în incidentul cu ambasadorul împăratului; au bunul simţ să nu se laude cu asta.
O regină pe eşafod
Hilary Mantel
(roman)
Traducere din engleză de Carmen Toader
Colecţia Raftul Denisei, colecţie coordonată de Denisa Comănescu
© Humanitas Fiction 2015
De îndată ce întrunirea se încheie, el, Cromwell, este înconjurat de sfetnici; toţi, în afară de Boleyni, care pleacă în direcţia opusă. Întrunirea a decurs bine; el a obţinut tot ce şi-a dorit; Henric este iarăşi dispus să ducă tratative cu împăratul: şi atunci de ce oare se simte atât de neliniştit şi de sufocat? Îi trage un cot colegului de lângă el, însă un cot politicos. Vrea să iasă la aer curat. Henric trece pe lângă el, se opreşte, se întoarce şi spune:
— Domnule secretar principal, veniţi vă rog cu mine.
Ei pleacă. În tăcere. Regele, nu sfetnicul, trebuie să aducă în discuţie un subiect.
El este în stare să aştepte.
Henric zice:
— Ştii, mi-aş dori să mergem înspre sud, aşa cum am vorbit, să discutăm cu fierarii.
El aşteaptă.
— Am mai multe desene, schiţe matematice şi recomandări despre cum am putea îmbunătăţi artileria, dar, ca să fiu sincer, nu le înţeleg la fel de bine ca tine.
Şi mai modest, îşi zice el în sinea lui. Dar vreau să fie şi mai modest decât atât.
Henric zice:
— Ai fost în pădure şi i-ai cunoscut pe cei care ard cărbunele. Îmi amintesc că mi-ai zis odată că sunt oameni foarte săraci.
El aşteaptă. Henric spune:
— Cred că trebuie să cunoşti tot procesul, încă de la început, fie că faci armură, fie că faci tunuri. N-are rost să ceri un metal cu anumite proprietăţi sau însuşiri dacă nu ştii cum se obţine şi nu cunoşti dificultăţile pe care le poate întâmpina meşteşugarul. Iar mie niciodată nu mi s-a părut înjositor să port o discuţie cu cel care face mănuşile-armură pentru mâna mea dreaptă. Cred că trebuie să studiem fiecare cui, fiecare nit în parte.
Da? Şi?
El îl lasă pe rege să se bâlbâie în continuare.
— Păi, şi. Aşadar. Tu eşti mâna mea dreaptă, domnule.
El încuviinţează din cap. Domnule, sunt de-a dreptul emoţionat.
Henric zice:
— Deci în sud, în Kent: mergem? Să aleg o săptămână? Cred că ne ajung două sau trei zile.
El zâmbeşte:
— Nu vara asta, sire. Aveţi alte obligaţii. Pe lângă asta, fierarii sunt ca noi. Au nevoie de vacanţă. Au nevoie să stea la soare. Să culeagă mere.
Henric se uită la el blajin, implorator, cu coada ochiului său albastru: dăruieşte-mi o vară fericită. Spune:
— N-o mai pot duce aşa, Cromwell.
El e aici pentru a-i auzi poruncile. Adu-mi-o pe Jane: Jane, atât de bună la suflet, care oftează din cerul gurii, ca untul dulce. Scapă-mă de amărăciune, de trufie.
