Nici microdecorul din hotelul Pekin, camera 457 nu-i uşor de reconstituit în cîteva cuvinte. Totuşi : cameră uriaşă, pat cît de patru persoane, cu baldachin de brocart galben, ca şi draperiile de la geamuri, birou imens, cu telefon şi lampă de 1 metru, cu abajur, pe un picior gros din bronz, radio şi televizor cît casa. Deschid televizorul: pe un canal – schi, pe altul, Tragedia optimistă, din cîte înţeleg după cei şapte ani de rusă făcută temeinic la şcoală. Închid rapid. Deschid radioul. Nu-mi place nimic. Mă arunc pe pat şi reiau Demonii lui Dosto de unde i-am lăsat. Dintre file cade fotografia Oanei, fiică-mea, pe cînd era de un an, cu părul făcut moţ şi cu limba scoasă ghiduş. Brusc mi se face un dor năprasnic de ea, de casă. Mă reped la telefon şi ridic receptorul. Centralista zice într-o secundă „alio, da“. Eu cer în franceză o legătură cu Timişoara, România.
Adriana Babeţi. „Prozac 2.90 de pastile împotriva tristeţii”. Polirom, 2014
Se comută legătura şi o voce îmi spune într-o franceză perfectă că trebuie să aştept două zile. Nu îmi vine să cred şi repet. Repetă şi ea. Da, două zile.
Închid şi simt că explodez de furie şi neputinţă. Apoi de deznădejde. Mi se umplu ochii de lacrimi şi mă lăţesc pe birou, cu capul pe mîini. Încep să mă smiorcăi încet, pe urmă tot mai tare, pînă izbucnesc de-a dreptul în plîns. Nici nu icnesc bine de două ori şi sună telefonul. Sar ca arsă. Ridic receptorul. O voce de matrioşă, pe care o şi văd cu un laibăr de lînă gri abia încheiat peste ţîţele mari, cu batic alb înnodat sub bărbie, mă întreabă plină de milostenie: „Nu şto, dievuşka, nu şto?“. „Ce-i, fetiţo, ce s-a întîmplat?“ Încremenesc, străfulgerată de o mie de gînduri: KGB-ul, dar şi sufletul rus, Rubliov, dar şi supraveghere nonstop,
femeia-comisar cuprinsă de grijă, dar totuşi supraveghere, Crăciun departe de casă, frică teribilă. După o secundă trag adînc aer în piept, cît să pot răspunde ruseşte, ca din puşcă, „nicevo, nicevo“. Adică nimic. Şi să trîntesc receptorul.
