Bucurii eterne

Înainte de a aplica pentru o funcție în statul român, mică sau mare, e recomandabil să te uiți în propriul buzunar spre a conștientiza dacă te încadrezi în idealul național, adică bucuria generată de sărăcie (și prigoană, eventual). 

Democrația a adus cu sine și protestul național împotriva tuturor nedreptăților, cu mențiunea că poporul nostru s-a ridicat în fapt întotdeauna  contra neajunsurilor vieții sociale; mai puțin când aplauda frenetic, isteric aproape, pentru conducătorul iubit. O preocupare majoră în ultima vreme o reprezintă declarațiile de avere ale demnitarilor, în funcție sau virtuali. Poporul incitat de  omnisciente nulități investigatoare, de neinvestigat însă – jurnalistice, mediatice – nu e revoltat de proveniența averilor căci scrie Seneca „Oamenilor nu le pasă cum și de unde ai strâns avere, ci doar câtă avere ai”. Indiferent de prostia unui politician, esențial rămâne să nu aibă avere, să fie de-al nostru, din popor. Pe de altă parte, avertizează cunoscătorul Iustinus:  „Oamenii cu cât au mai multă avere, cu atât doresc mai mult” . 

Prin urmare domină dorința de egalitate întru mizerie, de vreme ce nu putem fi la fel de avuți. Pornind de la titlul unui frumos volum apărut prin anii 80 (apăreau și atunci cărți) Eternă bucurie-i frumusețea, constatăm că, regretabil, bucuria românească  n-a fost generată în timp de frumos, prosperitate sau opulență. Dimpotrivă. Povestea cu „capra vecinului” vădește dorința nețărmurită ca paguba să fie a tuturor, nu individuală. Horatius ne lămurește scriind despre cel care crapă de invidie văzând că ugerul caprei vecinului e mai întins decât a celei din ograda lui. Spiritul sărăciei colective ne-a caracterizat încă din zorii tulburatei noastre istorii. Dacii erau un popor cu conducători modești și harnici, probabil nu prea curați. Frumosul vers „Unu-i Decebal cel harnic” poate trezi îndoiala că doar conducătorul era industrios, ceilalți trăind din admirația față de el. Și veșmintele sunt simple, olfactive posibil, comparativ cu rafinamentul pervers roman care ni l-a impus pe „Traian cel drept”. L-am acceptat dar tot cotropitorul a rămas căci, oricum pe noi toți ne-au nedreptățit, furat și cotropit conform întristătorului adagiu „Maică, mulți te-au dușmănit, că ești neam blagoslovit”, nefiind clară însă proveniența blagoslovirii…

Într-o sărăcăcioasă simplitate viețuiesc și următorii, astfel că marele Mircea cel Bătrân  apare mai curând ca un pensionar cu jumătate de normă de paznic, adică „un bătrân atât de simplu  după vorbă, după port”. De neînțeles mândria națională față de vocabularul redus al unui conducător, atât de evident(ă) însă și la unii dintre cei care ne fericesc azi. Liderul, într-o mândră  continuitate azi poate declara „eu îmi apăr sărăcia și nevoile și neamul”. 

Înalta trăire pauperă s-a consumat prin Al. I. Cuza. Din motive masonice, povestea cu sărăcia vorbei și a portului nu prea mergea, așa că apare din negura nevoii populare moș Ion Roată, un bătrânel sfătos, ușor senil și nu prea eficient, precum sindicatul, o curea de transmisie între Domn și poporul care tot mândru și sărac era. Carol I, deși rege, se adaptează, făcându-și coroana victoriei din metalul nenobil al războiului. 

 Industrializarea  nu aduce nimic nou dominanți fiind „copii săraci și sceptici ai plebei proletare”. Totul pornește din înțelepciunea poporului, așa că patologia sărăciei și a prigoanei își face loc și în cultură. Cel mai mare trebuie să fie și sărac și oropsit. Eminescu e compătimit popular deși era când inspector școlar (revizor), când redactor la cel mai important ziar. Brâncuși, inevitabil dintr-o familie săracă, pleacă însă la Paris. Enescu, sărac și el, precum în basme e sprijinit de regină. 

Perioada comunistă s-a dovedit optimă pentru mitologia și patologia sărăciei egal împărțite, aducându-le românilor supreme satisfacții la auzul cuvintelor „Vom veghea ca nimeni să nu se îmbogățească”, urmate de urale.

După 90 ies la lumină marii „săraci și persecutați”, remarcându-se o anume categorie de intelectuali grobieni, plimbăreți și aranjați de odinioară deja. După cum arătam la început, vânătoarea mediatic investigatoare se îndreaptă eminamente spre cei care aplică pentru o funcție. Dar, realist cugetând, un individ care nu e în stare să adune nici de o bicicletă ce garanție prezintă spre a-i fi încredințată o Țară???

Modelul transatlantic urmându-l pe cel roman, rămâne totuși relevant. În Roma antică, cei care erau simpli după vorbă, după port dar aveau tupeul să mai vrea să și conducă erau huiduiți de cives Romani, adică alegătorii.

 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *