O nouă vară, o nouă aventură a Sarei. Totul începe ca o mică vacanță destul de plicticoasă, dar numai după câteva capitole, în care tatăl și fiica parcă se tatonează sau se acomodează unul cu altul, lucrurile scapă de sub control și întreaga geografie a lumii, întreaga arhitectură a lumii, se schimbă și toate mările se varsă într-una singură. Dacă în cartea precedentă a lui Cătălin Pavel existau uși care duc acolo unde nu pătrunde nimeni, în adâncul muntelui, de data aceasta fetița, cuminte și răbdătoare ca „fata moșului”, dar modernă ca orice copil de azi, ajunge, fără să se ude, împreună cu tatăl ei, în adâncurile mării. Acvaticul, în opoziție cu uscatul, este descris cu mare plasticitate și poezie. Dar e prinsă și cruzimea din profunzimile nevăzute ale acestor ape pe lângă care omul trece liniștit, cum spunea Eugen Ionescu într-un interviu, fără a se gândi că acolo, înăuntru, se petrec drame cumplite. Așa se întâmplă și aici.
Rămânând fără tatăl ei, Arhitectul, care e nevoit să plece cu personajul rău, un conte, Sara se împrietenește cu o caracatiță (un el) care are exoticul nume Ananas. Prilej pentru autor de a se juca constant, cu umor, cu toate cele 8 brațe ale simpaticei făpturi, luate laolaltă sau grupate după necesități. Scenele sunt pline de savoare: la pagina 81 veți afla, de pildă, cum lucrează o caracatiță leneșă, iar mai târziu îl veți vedea pe domnul caracatiță într-un halat mov cu 8 brațe. (Îl veți vedea și la propriu de multe ori, în inspiratele, în expresivele ilustrații ale Oanei Ispir).
Mijlocul de călătorie al Sarei și al lui Ananas este biblioscaful, un submarin cu cărți (cuvânt foarte firesc, inventat de autor pe modelul bibliobuzului și care, poate, chiar va exista într-un viitor oarecare). Ei pornesc în căutarea periculosului conte, care ascunde, sub o armură de argint, un mare secret. Într-un dialog dintre Sara și caracatiță se spune o excelentă parabolă despre diferența dintre insula celor care citesc și insula celor care nu citesc, rugați să-și descrie starea de fericire pe o scară de la 1 la 10. Cei dintâi, adică cititorii, ajung la 6, cel mult 7:
Oamenii care citeau o duceau destul de bine, dar fericiți din cale-afară nu erau. Căci viața e așa cum e, spuse Ananas, enigmatic. […]
― Hmmmm, zise Sara, îngrijorată – și te pomenești că pe insula fără cărți erau mai ferciți!
― Inspectorii contelui s-au dus și acolo cu aceeași întrebare, bună ziua, vă rugăm să ne indicați un număr, de la 1 la 10, care să arate ce nivel de fericire simțiți voi de obicei. Iar acolo oamenii au ascultat toate astea cu multă politețe și apoi au întrebat: ce înseamnă cuvântul „fericire”?
Este una dintre multele învățături pline de miez strecurate fin în Marea cu ferestre. Există și o Librărie în mare, descrisă „pentru prima oară în literatură”. Nu e de mirare că și cuvintele, materia primă a cărților, devin prilej de meditație și joacă: avem cuvinte pentru care nu există obiecte în viața normală, cum e chiar biblioscaful, avem obiecte pentru care nu avem cuvinte, cum e tubulețul de plastic de la capătul șiretului și avem o mulțime de cuvinte „avangardiste”, s-ar spune, modificate sonor: papașută, bibelulă, fificel de ață, papucino, cicipitul păsărilor, țoțofane, bebede, știrbușon, mirimituri etc. Și ce frumos sunt explicate pentru caracatiță cuvinte simple, cum ar fi picioare: „Picioare? Sunt cele două brațe de jos ale omului”, picioare goale înseamnă „fără încălțări pe vârful lor” și iarba înseamnă „un fel de alge”. Presupun că, dacă ar trebui să-i explicăm asemenea cuvinte unei caracatițe, cum face Sara, nu ne-am putea descurca mai bine.
Cartea e plină de „crâmpeie mici de gingășie”, vorba poetului, de la fata care doarme cuibărită într-un raft de bibliotecă, în sacul de dormit, la caracatița nedumerită: „Umbra de dincolo de sacul de dormit rămase o clipă nemișcată, apoi alte trei umbre subțirele se ridicară și scărpinară cu uimire ceea ce era capul umbrei”. De la gingășie se ajunge ușor la „un sentiment grozav”, cel care leagă povestea de misterioasele litere SMT, Sara, Mama și Tata, adică dragostea, cum aflăm abia la final.
Absurdul, imposibilul și de neînțelesul, misterul și limpezirile, plus compasiunea, iertarea, prietenia – sunt coordonate narative și sufletești ale acestei călătorii fantastice. Dacă ar fi să-i găsim cu tot dinadinsul vecinătăți literare, am putea s-o așezăm în apropierea cărților captivante ale lui Jules Verne (20.000 de leghe sub mări), un pic de Dumas, Contele de Monte Cristo, și chiar în preajma basmelor Fraților Grimm, Cele șase lebede. Dar de fapt, ca toate poveștile frumoase ale copilăriei, și aceasta este emoționantă de una singură. Muntele cu uși și Marea cu ferestre de Cătălin Pavel pictează un diptic neobișnuit în literatura noastră pentru copii.
Cătălin Pavel, Marea cu ferestre, ilustrații de Oana Ispir, Editura Humanitas Junior, București, 2025
