Desigur, despre care alt Vals Imperial ar putea fi vorba decât despre celebra și cunoscuta compoziție a compozitorului austriac Johann Strauss de la a cărui naștere se împlinesc anul acesta 200 de ani?
Aflăm din cartea Critică la persoana întâi (Ed. Dacia 2001), volum menționat în articolele precedente, că omul de cultură N. Steinhardt considera acest vals – în do major – ca fiind o capodoperă muzicală.
Scriu rândurile de față după venirea Anului Nou, când peste tot pe lume se practică obiceiul inițiat la Viena, orașul unde s-a născut Johann Strauss și anume cel de a celebra venirea noului an cu un concert de valsuri și alte piese ale celebrilor compozitori din fostul imperiu austro-ungar. Mă întreb: oare de ce tocmai valsul? Răspunsul vine de la sine: orice formă muzicală de dans exprimă o lejeritate, o bucurie, un avânt, drept care acest gen de muzică e foarte potrivit începutului de an, cu atât mai mult cu cât concertele de Anul Nou sunt însoțite și de dansuri, în general sub formă de balet clasic.
Steinhardt, făcând această afirmație, se așteaptă – cum scrie el însuși- la „eventuale întrebări (și dojeni): cum de poate fi așezat alături de Mozart sau de Bach un simplu vals”? ( p. 135).
Răspunsul vine cu promptitudine: autorul nu-l consideră un simplu vals, cum ar fi Dunărea albastră, sau Fetițele vieneze, ci dimpotrivă, este contrariul lor și are comun cu ele numai forma care, cum bine se știe, este un dans în trei timpi. Dar, susține autorul, valsul imperial este „o compoziție gravă, simfonică, emoționantă, unde Johann Strauss stă în conjuncție cu Brahms, Shubert, Mahler și explică de ce nu-i câtuși de puțin scandaloasă ori de mirare prezența în Stadtpark la Viena a statuii regelui valsului la o mică distanță de Mozart.” ( p. 135)
Este interesant felul original – dar convingător – în care N. Steinhardt vede, simte și gândește acest vals. M-a surprins și pe mine, iubitoare și, într-o oarecare măsură, cunoscătoare a muzicii, comparația și asemănarea făcută de el între acest vals – pe care-l numește vals al destinului și – simfonia a cincea de Beethoven, tot a destinului. Iar adjectivul „imperial”, continuă autorul, s-ar potrivi la fel de bine atât concertului cinci pentru pian și orchestră de Beethoven, și el denumit imperialul, cât și „lucrării denumită vals” compusă de virtuosul violonist vienez. Apoi, cititorului i se explică semnificația cuvântului imperial, care ar fi expresia la superlativ nu numai a noțiunii de frumusețe și reușită, ci ar avea și un sens cvasi-mistic, aflat în magia basmului popular românesc.
Călătoria cu Valsul Imperial de Johann Strauss propusă de N. Steinhardt se continuă, așa cum o face cărturarul în toate articolele sale de critică muzicală, plastică sau literară. Suntem conduși spre un alt mare compozitor, Mozart, anume în zona cunoscutei sale opere Don Giovanni. Analizând începutul valsului – un marș lent și cadențat, Steinhardt ne amintește de Statuia de piatră „dătătoare de fiori” de la sfârșitul operei mozartiene. Sau, continuă autorul, traversându-ne în literatură, muzica ceva mai blândă și lipsită de spaime ale statuii pomenite ar aminti mai curând de acei „pași tăcuți în umbră evocați de John Galsworthy în Vara Târzie a unui Forsyte” ( p. 137).
Povestea continuă: dansul care urmează după introducerea muzicală a acestui vals este mai mult o gavotă, sau un menuet ca cele „ce vor fi fost cântate la Papagalul verde, cabaretul lui Arthur Schnitzler – romantic Marivaux al epocii psihanalizei ” (p. 137), scrie Steinhardt.
Muzica – precum și plimbarea prin cultură oferită de autorul textului – se continuă, după majestuosul marș introductiv, cu valsul propriu-zis, cel „încărcat cu tâlcuri”, cum spune autorul, trecere comparată de el cu secretele din Flautul Fermecat, dar și cu fragmente din universul lui Mahler.
„Valsul propriuzis e chipul și partea vieții, a vremelniciei (…), iar compozitorul consimte a-și prelungi dansul, a mai da vieții, cu milostivire și îngăduință, răgaz.” ( p. 138)
Comaparțiile lui Steinhardt continuă, lăsându-ne să pătrundem în adânca lui gândire, de o efervescență și bogăție rare. Alături de semnificațiile acestui vals stau, spune autorul, nu numai Brahms, Schubert, Mahler, dar și viitorul doctor Freud și toată literatura austriacă, din care ni se oferă exemple.
În sfârșit, în încheierea analizei sale despre Valsul Imperial, cititorul este condus de autor înspre liniștea finală, de armonie și împăcare cu soarta, printr-un citat din poezia lui Eminescu Memento mori:
„Mergi tu, luntre-a vieții mele, pe-a visării dulce valuri,
Până unde-n ape sfinte se ridică mândre maluri,
Cu dumbrăvi de laur verde și cu lunci de chiparos,
Unde-n ramurile negre o cântare-n veci suspină,
Unde sfinții se preumblă în lungi haine de lumină,
Unde-i moartea cu-aripi negre și cu chipul ei frumos.” ( p 139)
Cum altfel ar fi putut încheia mai frumos omagiul adus celebrului Vals Imperial de Johann Strauss gânditorul și cărturarul îndrăgostit de România, N. Steinhardt, fără să fi amintit memorabilele versuri ale Poetului?
Notă: articol apărut în formă inițială în revista Astralis 1/2025
