Jacques Lusseryan (1924-1968) – Et la lumière fut (Ed. du Félin, 2005)
M-am hoărât să scriu despre această carte, în ciuda faptului că nu a fost încă tradusă, pentru că mi s-a părut una din cele mai tulburătoare și pline de învățăminte cărți pe care le-am citit în ultimii ani.
Iată o scurtă prezentare a autorului: s-a născut în Franța, a devenit orb la vârsta de 8 ani, ca urmare a unui accident într-un joc de copii. În timpul celui de-al doilea război mondial, a participat la Rezistență și a colaborat la ziarul clandestin Défence de la France. A fost deportat la Buchenwakd în 1944, apoi eliberat în 1945. Cartea de față este o relatare fidelă a vieții lui. În 1955 el acceptă un post la universitatea privată americană Hollins College, unde predă limba franceză, după care devine titluarul catedrei de litaratură franceză din Hawai. A fost medaliat pentru meritele din Rezistență și numit Chevalier de la Légion d’honneur (Cavaler al legiunii de onoare). La numai 46 de ani, autorul moare într-un accident de mașină.
În prima parte a cărții sale autobiografice, Jacques Lusseyran descrie cu o mare finețe, subtilitate și în amănunțime toate stările sufletești, gândurile, dar și transformările psihologice prin care a trecut după ce a orbit. Rândurile lui, scrise într-o limbă fluidă și caldă, mi s-au părut a fi una din cele mai adânci și frumoase mărturii citite de mine vreodată.
Desigur, întâi aflăm de șocul prin care a trecut acest copil, care văzuse natura, o îndrăgise, știa locul lucrurilor din casă, dar acum nu le mai vedea. Era însă fericit – și nu o dată, în paginile cărții, găsim recunoștința față de părinți, care, nu numai că n-au luat accidentul ca pe o tragedie, ci l-au tratat pe copil ca pe unul normal.
Și, spre surprinderea noastră, a văzătorilor, ce aflăm? Că există lumină în ceea ce orbii simt. Și nu o lumină ascunsă, ci una pe care orbii o înregistrează fie venind de la obiectele din jur, fie de la persoane. O lumină interioară a lor poate mai puternică decât cea pe care noi, cei din jur, o putem vedea. Acest copil simte vibrațiile din jur ca pe o lumină, aude șoaptele mobilelor, ale ușilor și ferestrelor, vocile omenești îi comunică nu numai prin cuvinte, dar și, mai ales, prin blândețea sau duritatea vocii. Acest copil pur și simplu vede ce e în jur și e fericit.
„Auzeam vocea părinților aplecați la urechea mea, sau în inimă. Sau unde aș vrea, dar foarte aproape. Și toate celelalte voci urmează același drum. E oarecum ușor să te ferești de o figură care nu-ți place: e suficient s-o ții departe de tine, s-o lași în lumea exterioară. Dar încercați să faceți asta cu vocile: nu veți reuși! Vocea omenească intră cu forță, o auzim în interiorul nostru. Ca s- auzim bine, trebuie s-o lăsăm să vibreze în capul, pieptul, gâtul nostru, ca și cum ar fi fost, pentru o clipă, a noastră. Acesta este motivul pentru care, fără îndoială, vocile nu ne pot înșela”.( p 121) *)
Copilul, dotat cu o mare inteligență și profundă gândire, învață foarte repede alfabetul Braille, părinții îi cumpără o mașină de scris dotată cu acest alfabet și reușesc, învingând piedicile, să-l înscrie pe copil la o școală pentru copii normali. Copilul se dovedește a face față nu numai cerințelor școlare, dar reușește să-și facă prieteni printre colegi și, cu ajutorul lor, să participe la toate jocurile lor din curte.
Mi s-au părut fascinante descrierile profesorilor de liceu, cărora le ghicește caracterul după voce, iar autorul ni le descrie atât de plastic și de viu, încât ne face pe noi, cititorii, să îi vedem.
Amintirile ni se prezintă într-o manieră în care adâncimea gândirii răzbate într-o superbă și omogenă curgere: trecerea copilului la adolescență, prietenii însoțitori, de un mare devotament și totul este descris cu talent și cu un suflet care emană o imensă bucurie de viață.
Un moment de trăire intensă a avut-o Jacques , încă adolescent, când a venit în contact cu muzica.
„Muzica e făcută pentru orbi.Dar sunt orbi care nu sunt făcuți pentru ea: eram unul dintre aceștia eram un orb vizual. N-aș fi devenit muzician și motivul e ciudat: abia obțineam sunete pe coardele sol, re sau do și deodată nu le mai scultam, ci le priveam. Sunete, acoduri, melodii, ritmuri, totul se transforma imediat în imagini, în curbe, în linii, în figuri, în peisaje și, mai presus de toate, în culori. Când, cu arcușul, făceam să sune coarda la, în fața ochilor mei se producea o asemenea explozie prelungită de lumină încât trebuia, de multe ori, să mă opresc din cântat. La un concert, orchestra era, pentru mine, un pictor: mă inunda cu toate culorile prizmei. […] Ciudată chimie era cea care transforma o simfonie într-o intenție morală, un adagio în poem, un concert în promenadă, lega cuvintele de imagini, imaginile de cuvinte, agita universul de culori, înfine, făcea din vocea omenească cel mai frumos dintre toate instrumentele!” (pp 148-149)
Pagini superbe povestesc despre concertele la care se ducea cu tatăl său, despre infulența fiecărui compozitor în parte asupra lui.
Adolescentul crește, învață limbi străine, face studii universitare. Urmează apoi teribila poveste a anilor ocupației de către Hitler a Parisului și toată lupta lui Lusseyran, împreună cu prietenii, pentru a salva țara.
Cartea trebuie citită, ea tămăduiește și binecuvântează suflete și trupuri, mai ales în timpurile agitate prin care omenirea trece la ora actuală.
Voi încheia pledoaria mea pentru lectura acestei bijuterii a literaturii universale folosind cuvintele autorului din epilogul cărții:
„Și acum, de ce acest francez din Franța a scris cartea sa în Statele Unite și o oferă prietenilor săi din America? Pentru că, de trei ani, el e oaspete în această țară. Pentru că iubește această țară, pentru că a dorit să-i arate recunoștința sa și, negăsind niciun un alt mijloc, va enunța cele două mari adevăruri pe care el le cunoaște atât de bine:
Bucuria nu vine din exterior. Ea e în noi, orice s-ar întâmpla.
Lumina nu vine din exterior. Ea e în noi, chiar dacă nu avem ochi.” ( p 429).
Hollins College, Virginia,
Aprilie 1960, mai 1961
___________________
*) Traducerea din limba franceză a citatelor aparține autoarei.
Notă: articol apărut în revista Leviathan 2 / 2025
