Opera impresioniştilor rămâne o parte omniprezentă a limbajului nostru vizual familiar de astăzi. Nu trece o lună fără ca un titlu de ziar să anunţe că o pictură impresionistă s‑a vândut cu un nou preţ‑record la licitaţie sau a fost furată de un hoţ versat şi îndemânatic.
Impresionismul este un „‑ism” al artei moderne cu care majoritatea dintre noi se simt destul de încrezători şi confortabil. Acceptăm, cred eu, că, atunci când sunt comparate cu arta modernă mai recentă, picturile ar putea fi considerate puţin depăşite, un pic prudente şi poate suspect de plăcute la vedere, dar ce‑i rău în asta? Sunt nişte obiecte încântătoare ce înfăţişează scene recognoscibile într‑o manieră figurativă. Privim tablourile impresioniştilor de la sfârşitul secolului al XIX‑lea cu un romantism nedisimulat: temele atât de franţuzeşti, de voalate şi de evocatoare, imaginile pariziene romantice cu picnicuri elegante în parc, băutori de absint în cârciumi şi trenuri învăluite în aburi care se îndreaptă cu optimism către un viitor luminos. În contextul artei moderne, cei mai tradiţionalişti consideră că impresioniştii au fost ultimii care au făcut „artă propriu‑zisă”. Ei nu s‑au apucat să facă tot felul de „prostii conceptuale” şi „mâzgăleli abstracte” ca acelea care au apărut mai târziu, ci au realizat picturi clare, frumoase şi revigorant de inofensive.
De fapt, lucrurile nu stau chiar aşa. Sau cel puţin nu asta gândeau oamenii la acea vreme. Impresioniştii au fost grupul de artişti cel mai radical din întreaga istorie a artei, care a dărâmat baricade şi a iniţiat o nouă eră.
