Artiştii săraci de altădată sunt acum multimiliardari cu toate semnele distinctive ale unor vedete de cinema: prieteni în rândul celebrităţilor, avioane particulare şi mass‑media insaţiabile care abia aşteaptă să relateze fiecare mişcare pe care o fac în lumea lor fascinantă. Sectorul înfloritor al revistelor glossy de la sfârşitul secolului XX a fost încântat să ajute la construirea profilului public al acestei noi generaţii de artişti, foarte prezenţi în media. Imagini înfăţişând nişte oameni creativi foarte coloraţi care stăteau lângă lucrările lor de artă colorate, expuse în spaţii ostentative, de designer, în care socializau cei bogaţi şi celebri, erau tipul de festin vizual voyeurist pe care cititorii revistelor care îşi doreau aşa ceva îl devorau pe nerăsuflate (Tate Gallery l‑a angajat chiar pe editorul revistei Vogue pentru a realiza revista membrilor Tate).
Aceste publicaţii, împreună cu suplimentele color ale unor ziare, au creat un public nou, modern, cosmopolit pentru o artă şi nişte artişti noi, moderni, cosmopoliţi. Era un public tânăr, plictisit de toate acele picturi vechi şi maronii pe care le venera generaţia de dinaintea sa. Nu, vizitatorii tot mai numeroşi ai galeriilor contemporane voiau artă care să vorbească despre vremea lor. Artă care să fie proaspătă, dinamică şi captivantă; artă care să fie despre aici şi acum. Artă care să fie ca ei: dezirabilă şi modernă. Artă care să fie puţin rock’n’roll: zgomotoasă, rebelă, distractivă şi cool.
Problema cu care s‑a confruntat acest public nou, problema cu care ne confruntăm cu toţii când vedem o nouă operă de artă, este legată de înţelegere.
