“să-ţi duci zilele în câteva sute de metri pătraţi şi să ştii, să nu ai nicio îndoială că tot ce se mai poate întâmpla e să mori, eventual să te mai chinuie încă o boală, dar să ştii că singurul lucru important care ţi se poate întâmpla e să nu mai fii, să te opreşti şi gata, să încetezi să mai exişti…” (“Forma tăcerii”, Litera, 2025)
Un text dur despre sentimentul de abandon cu care trăiesc părinții bolnavi şi pe care condiția bolii îi face dependenți de persoane, cel mai adesea, străine. La pachet cu sentimentul constant de vinovăție – dar nu lipsit de ipocrizie – cu care trăiesc copiii care aleg să își părăsească părinţii bolnavi, pentru a sta alături de familiile proprii și a-și întreține cariera.
Dar şi un fel de antropologie, preponderent rurală, asupra morții, în care momentul înmormântării devine prilej de construcție socială a identității persoanei care a încetat să mai existe. Persoana care a murit nu mai are o identitate individuală şi nici imaginea de sine nu mai contează acum, ci capătă o identitate, construită exclusiv social. Din acest punct de vedere, textul devine aproape științific, dar scris extrem de literar. Fără să fie, cel mai probabil, intenția autorului. Înmormântarea, cu întregul ei arsenal de ritualuri, e momentul în care începe construcția socială a imaginii nu numai a celui care a plecat din lumea asta, dar și a rudelor apropiate. Astfel, suma gândurilor participanţilor la înmormântare construiesc o imagine parțial reală, parțial speculată şi fabulată despre defunct și rudele apropiate. Tot din gândurile participanţilor aflăm că înmormântarea este una fără relevanţă socială, cu oameni puţini şi fără fast. Despre băiatul doamnei moarte aflăm, pe rând, că e “un drogat”, “un alcoolic”, “un păgân”, “un dezinteresat”, “unul care priveşte în gol”, “unul care nu e în stare nici măcar să îşi privească mama pentru ultima dată”, “unul care nu s-a ocupat suficient de mama lui”, dar şi că “a fost băiat de treabă”, “că suferă în sinea lui” etc.
Viața femeii înainte de a muri a fost trăită la graniță cu moartea, în tăcere, în linişte la propriu, în condiția bolii. Dar şi cu regretul de a nu fi putut fi trăită cât de cât anterior îmbolnăvirii, ca urmare a sacrificiului personal, a practicării unor munci care nu au făcut decât să-i arate zi de zi sentimentul apăsător al inutilităţii. Toate acestea dublate de o singurătate şi greutate a părinţilor morţi şi a copiilor plecaţi la casele lor. “tot ce doream era să fiu cu ei şi nu de moarte îmi era frică, nu, mie îmi era frică de singurătate şi de liniştea care nu spune nimic despre ce e în jur…”.
Textul este și o meditație despre tăcere și despre funcția esențială a limbajului în existența umană. Odată ce nu mai poţi vorbi sau comunica, eşti mort, chiar dacă eşti viu sau mort. O anumită formă a tăcerii, un text în care personajele nu vorbesc între ele, ci își comunică lor însele propriile gânduri şi speculaţii: de admirație, de critică, de bârfă, de empatie, de frică etc. „O tăcere care nu tace, e tăcere și atât”, în tot terifiantul ei abisal.
Scris într-o singură frază, fără punct, textul se citește în ritmul alert și haotic al gândurilor personajelor. Fulaș dă glas incomunicabilului, nepunând personajele în dialog, ci adunându-le și redându-le gândurile. Şi e cu atât mai interesantă opţiunea de a reda doar gândurile lor necomunicate, cu cât “ritualurile de înmormântare sunt momente intens comunicaționale, când partea privată a vieții devine publică prin ritual”. (Radu Umbreş, “Neîncrederea: Cum funcționează România profundă. O cercetare antropologică”, Humanitas, 2024).
