De ce o astfel de temă? Revenind la premisele acestei cercetări, trebuie să spun că, în fapt, la momentul 2015 – când am început documentarea aprofundată a temei – nu exista o monografie care să valorifice diversitatea surselor istorice declasificate după 1989 şi mai ales după revoluţia arhivistică din anii 2006-2007: atât legislaţia (inclusiv cea nepublicată în Monitorul oficial/Buletinul oficial) privind cercetarea ştiinţifică, cât şi sursele de arhivă – documentele de partid ale Secţiilor ideologice, cele emise de Securitate (dosare de „obiectiv“ – Obiectivul putând fi un institut de cercetare), dosarele personale/de cadre ale directorilor de institute etc.
După 1989, istoriografia autohtonă s-a axat mai mult pe subiecte precum: studierea suprimării Academiei Române (la 1948) şi înfiinţarea Academiei RPR, cu consecinţele sale nefaste, urmărind îndeosebi dimensiunea represivă; mai puţin au fost studiate institutele de cercetare ca atare sau ca parte a unui domeniu cultural-ştiinţific şi artistic. Chiar şi atunci când istoricii s-au aplecat asupra activităţii acestor institute, preocuparea a decurs din studierea unor momente violente/tensionate care au vizat direcţiunea lor: implicarea cu consecinţe dramatice a lui Harry Brauner (directorul Institutului de Folclor) în ancheta/procesul lui Lucreţiu Pătrăşcanu; sancţionarea drastică a profesorilor Iorgu Iordan, Alexandru Rosetti, Alexandru Graur (Institutul de Lingvistică din Bucureşti). În general, cercetările s-au concentrat mai mult asupra biografiilor unor directori de institute de cercetare şi s-au extins, prin forţa lucrurilor, şi asupra domeniilor conduse de personalităţile culturale în cauză: G. Călinescu (Institutul de Istorie Literară şi Folclor), G. Oprescu (Institutul de Istoria Artei), Constantin Ionescu-Gulian (Institutul de Filosofie) ş.a.
