Literatura nu le poate oferi nimic celor însetaţi de adevărurile absolute ale mântuirii. Literatura nu poate fi calea de salvare pentru cei ce freamătă cu gândul la un timp al perfecţiunii lumii: ambiguitatea textului este la antipodul căutării lor exaltate.
Iar Cehov este unul dintre cei care ilustrează această condiţie de fragilă măreţie a literaturii. Omul care nu a vrut să devină profet a refuzat, cu eleganţă tenace, să transforme paginile sale în îndreptar moral sau religios: privirea sa, modelată de anii de trudă şi de ucenicie, nu a îmbrăţişat umanitatea generică a utopiei, ci omenescul fiecărei clipe, înseninat, melancolic şi tragic.
Măreţia fragilă a literaturii sale este moştenirea pe care o lasă celor de după el, ca şi cum sensibilitatea sa ar fi intuit vuietul tragic al timpului ce avea să vină. Oroarea faţă de cuvintele mari în spatele cărora se ascunde filistinismul orb, iată ceea ce se simte în textele sale. Educaţia scriitorului este atentă la detaliu, parcă spre a putea surprinde itinerariul unei vieţi, iar nu liniile grandioase ale destinelor legendare.
Cehov nu a scris cu adevărat un roman (excepţie face “ O dramă la vânătoare” ), iar alegerea sa este una în răspăr cu tradiţia unui secol în care se formează, literar. Refuzul romanului este, poate, un refuz al totalităţii pedagogice, al privirii unice care să ofere fotografia vizionară a unui întreg univers – fragmentarismul debutului l-a îndrumat pe Cehov spre o subtilă artă a polifoniei. Despărţirea de roman este apropierea de nuvelă şi de teatru.
Contemporan cu profetismul rus, ( relaţia sa cu Tolstoi este una atât de complicată), Cehov a evitat să se înstaleze în postura de moralizator. Dragostea despre care a scris nu a fost una stihială: nuanţele ei au tonalitatea unui crepuscul. Căsătoria agonizantă cu Olga Knipper este testamentul unei inimi pe care boala nu o poate îngenunchea. Distanţa dintre cei doi este imaginea în care se închide stoica asumare a unui destin.
Măreţia fragilă a literaturii se confundă cu finalul de ambiguitate visătoare al atâtora dintre textele sale. Privirea se pierde în viitorul pe care ochii noştri nu îl mai pot intui. Care este drumul pe care doamna cu căţelul şi Gurov vor apuca, o dată ce dragostea le înfăţişează o altă viaţă, atât de străină şi de tulbure în curgerea ei? Răspunsul lui Cehov, în proză, ca şi în teatru, este acela al incertitudinii: ambiguitatea artei sale redă condiţiei umane pluralitatea de perspective a nefericirii. Personajele sale sunt, cel mai adesea, aşezate în purgatoriul unei intense aşteptări.
Şi mi se pare că însăşi moartea este cea din urmă însemnare în acest caiet al vieţii sale. Dincolo de agonie se află demnitatea tainică cu care omul înfruntă trecerea. Asemeni lui Giovanni Drogo, Cehov întrevede, în pragul sfârşitului, curajul împăcării. Majestatea delicată a literaturii îl încadrează, melancolic, ca o ramă de tablou, în zarea îndepărtării.
Aveti aprecierile mele ca amintiti de Cehov!
Oroarea de vorbele mari si de judecati e un element al nobletii sale, alaturi de o inima calda care transpare din scrierile sale. Una dintre cele mai dramatice mi se pare ,,Mujicii”, unde Cehov merge din nou impotriva curentului de idolatrizare ipocrita a taranului de catre intelectualii plictisiti de propriul bine. E lucrul pe care-l pateste si eroina nuvelei, care se cauta pe sine la niste origini pe care le gaseste in grozovia lor, la antipodul utopiei sale despre viata la tara. Gasesc aici o similitudine cu magistralul roman al lui Pagnol, filmatizat in la fel de magistralul Jean De Florette/Manon Des Sources. Forta oraseanului paleste si cade in derizoriu in lumea dura a satului care pina la urma il extermina fara crutare.
In nuvela, Cehov strecoara o alegorie monumentala a virtoasei fetei din popor care, fara sa-stea nimic in fata, trece goala peste mizeria satului ca sa se arunce in apele reci ca gheata ale lacului din padure, o adevarata naiada.