„Mai dureros în ce mă priveşte ai nimerit-o cu aversiunea ta faţă de scrisul meu şi faţă de ceea ce, fără ca tu s-o ştii, avea legătură cu el. Aici am reuşit într-adevăr să mă desprind, într-o măsură ceva mai mare şi folosind doar propriile mele forţe, de tine. (…) Indiferenţa asta a mea, rece, ascunsă, invincibilă, copilăresc de neajutorată, împinsă până la ridicol, animalic de mulţumită de sine, ca a unui copil care-şi ajunge sieşi, şi care în acelaşi timp e de o nervozitate fantastică, rece, n-am mai întâlnit-o nicăieri. (…) În realitate, însă, încercările de a mă căsători au constituit şi tentativa mea cea mai magnifică şi mai plină de speranţă de a mă salva, şi la fel de magnifică a fost, fireşte, şi înfrângerea.” („Scrisoare către tata”, Humanitas, 2023)
Nu şi-a îndeplinit visul de a se salva prin căsătorie, aşa cum îşi dorea, dar şi-a împlinit visul de a se salva prin scris. Asta mărturiseşte Franz Kafka în „Scrisoare către tata” (Humanitas, 2023), concepută în 1919, cu 5 ani înainte de moartea sa. De la ce avea nevoie să se salveze Kafka? Avea nevoie să se salveze de la ceea ce el a numit condiţia unei existenţe sufocate de o dominaţie copleşitoare a tatălui: un tată dominator, inhibant, distrugător. „Fiul rătăcitor”, cum s-a autointitulat, sau „eternul fiu”, cum a fost numit, sesizează, într-un proces extrem de lucid de auto-psihologizare, că întregul conflict tată-fiu a fost cauzat de o diferenţă insurmontabilă de sensibilitate între el şi tatăl său, Hermann.
Prin această capacitate de a se auto-psihologiza lucid, Kafka scapă cumva de o psihologizare din exterior, cum lesne ar fi la îndemână. Scrisoarea, care, prin grija mamei lui Kafka, nu a ajuns la tată niciodată, descrie foarte direct, franc şi chiar obiectiv, reproşurile pe care Kafka i le face tatălui. Un tată care îl domină la toate nivelurile: intelectual, comportamental şi existenţial. Un tată dominator, inhibant, rece, căruia Kafka îi reproşează totul, dar ceea face diferenţa este că declară că îl înţelege şi compătimeşte. „de-abia mai târziu am înţeles că tu sufereai sincer, foarte mult, într-adevăr, din cauza copiilor tăi. În contrast, mama nu îi era ostilă, dar nici apropiată, şi, după cum Kafka spune, ea a sfârşit prin a se lăsa influenţată de soţul dominator.
Chiar dacă este puternic confesivă, ca orice corespondenţă, scrisoarea îşi păstrează un ton rece şi resemnat „eternul fiu”, petrecându-şi ultimii ani din viaţă, în care scrie şi scrisoarea, la distanţă de tatăl său, de părinţii săi. Alte scrisori din acea perioadă arată că nu dorea să îşi împărtăşească condiţia bolii cu părinţii, considerându-se, astfel, potenţial vulnerabil în faţa lor.
În centrul mărturisirilor pe care Kafka i le face tatălui se află imposibilitatea împlinirii sale în plan sentimental. Dar nu este o vină pe care i-o reproşează tatălui decât indirect. Kafka speră ca salvarea destinului său, aflat sub semnul absurdului ca urmare a influenţei covârşitoare a tatălui, să vină nu din împlinirea profesională, ci din împlinirea sentimentală. Totuşi, şi-a refuzat acest obiectiv, tocmai pentru că nu voia să reuşească în nicio zonă în care tatăl său excelase (iar căsătoria şi modelul familial erau zone în care tatăl excelase). Aşa că ambele tentative de căsătorie, cu Felice şi cu Milena, doar amintite în volumul de faţă, au fost nereuşite. Totuşi, singurul element care îl scapă de tirania asemănării cu tatăl său, rămâne scrisul. „Scrisul reprezintă orientarea cea mai eficientă a fiinţei mele, totul m-a împins într-acolo”, spunea el în 1912.
Alte volume de corespondenţă, “Scrisori către Felice” şi „Scrisori către Milena”, prin acelaşi ton vulnerabil, conturează portrete tulburătoare ale celor două femei care i-au marcat viața şi dezvăluie permanenta pendulare între dorința de apropiere și nevoia de izolare. Scrisorile către Milena, de exemplu, sunt, însă, mai personale şi mai pline de intensitate, poate şi ca urmare a imposibilităţii consumării acestei iubiri.
Detaliile autobiografice din „Scrisoare către tata”, dar şi din scrisorile către Felice şi Milena, completate de cele din „Jurnal”, duc uşor la corelaţii între elementele autobiografice şi opera sa: „Verdictul”, „Metamorfoza” sau „Procesul”. Tatăl din „Metamorfoza” este acelaşi tată care îl respinge şi nu îl acceptă în viaţa reală. Este tatăl după a cărui aprobare tânjeşte în viaţa reală. Tatăl din „Verdictul” este acelaşi tată dezaprobator din viaţa reală, acelaşi care îi contestă existenţa, în toate dimensiunile ei: îi respinge prietenii şi viitoarele posibile soţii. Tot în „Verdictul” şi „Metamorfoza” apare tema eşecului, asumată şi detaliată pe deplin în „Scrisoare către tata”.
Această scrisoare a avut însă soarta de a nu ajunge niciodată la destinaţie, iar Franz Kafka avea să moară resemnat că nu va fi fost niciodată acceptat de tatăl său. Deşi, unele documente ulterioare ar arăta că, mai târziu, după moartea fiului, tatăl avea să-i citească scrierile şi să se regăsească în ele.
