INTERVIU cu Ioana Pârvulescu de Ionela Gavril
„Aurul pisicii” este cel mai recent roman al Ioanei Pârvulescu, apărut la editura Humanitas și lansat la Salonul Internaţional de Carte Bookfest 2024. O poveste de dragoste trăită de Monica şi Sebastian, ce curge, în prima parte, lin, fără piedici. Dar în care, la un moment dat, intervine o ruptură total neaşteptată de ritm şi registru. Aşa se face că, în a doua parte, se trece aproape brusc de la realism la fantastic, pierdem controlul şi pământul ne cam fuge de sub picioare. Romanul, ce atinge teme mari precum iubirea, timpul sau metamorfoza, a avut o variantă scrisă, dar nepublicată, în urmă cu 30 de ani. „Cu o voinţă proprie, cartea s-a reîntors”, „ca să dea suflu sau să țină în viață ideea de dragoste”, fiind rescrisă de Ioana Pârvulescu în 2023.
Cu privire la titlu, semnificaţiile asociate cu pirita sunt multiple. Este un mineral cu capacitate de transformare, poate folosi la aprinderea focului, imită aurul, dar nu are aceeaşi valoare, este mai dură, însă, decât aurul. Ce să alegem din acest potenţial mare de semnificaţie?
Așa cum le spuneți acum, pare că s-ar potrivi toate. Vă spun sincer că nu m-am gândit la multitudinea de sensuri posibile, atunci când am ales acest titlu sau, mai degrabă, când m-a ales el pe mine. După cum ați observat, sintagma apare atât în primul, cât și în al doilea citat din Goethe, cele două mottouri, legate între ele, ale cărții. Țin minte că expresia „aurul pisicii” m-a izbit – și așa i-a rămas numele. Sensurile multiple au venit mai târziu.
Pentru că este un roman despre relaţia dintre dragoste şi timp, se poate spune că personajul feminin, Monica, s-a lăsat învinsă de timp?
Lupta cu timpul nu este deloc o luptă dreaptă, un meci de tenis cu adversari aproape egali sau proba feminină de slalom, la schi. Este o luptă în care câștigătorul e știut de la început. Timpul. Omul, fiecare om, se confruntă eroic sau resemnat cu acest adversar nevăzut, care-și lasă urmele pe trupul, dar și pe sufletul nostru. Până la un punct timpul se aliază cu tine, îți tot dă câte un avantaj, apoi își ia, pe rând, toate darurile înapoi. Pe Monica timpul o atacă pe neașteptate și într-un mod neobișnuit. Ea nu are nicio șansă, dar ce e frumos, cred, la ea, e că nu se dă bătută. Iar astfel putem să spunem că, în felul ei, câștigă. Pentru că însăși frumusețea bătăliei contează.
La jumătatea celei de-a doua părţi, pe măsură ce evoluează tema metamorfozei, îţi spui că, dacă ai avea ocazia să vorbeşti cu scriitoarea, ai întreba-o de „Metamorfoza” lui Kafka. Nu mai e nevoie, pentru că, la scurt timp, apar trimiteri explicite la Kafka. Cum v-a influenţat Kafka în abordarea acestei teme?
La vârsta când am scris prima dată romanul m-am gândit doar să dau timpului ireversibil caracter reversibil, nu m-am gândit la Kafka, deși e firesc ca un cititor să se raporteze la el. Același lucru cu Benjamin Button, pe care nici nu-l citisem, nici nu-l văzusem, când am scris prima versiune, iar azi nu-l mai țin minte, deși am văzut filmul. Dacă e să fac neapărat trimiteri literare, aș face la Adela lui Ibrăileanu, la jocurile fetiței și perspectivele de tip du-te-vino și mai ales la Thomas Mann, cu splendida povestire Dezordine și suferință timpurie, despre o fetiță care se îndrăgostește ca o femeie adultă de un tânăr care se poartă cu ea ca un adult cu un copil. Dar când scrii o carte – sau hai să vorbesc doar pentru mine – când scriu o carte, mă uit în mine, în viață, nu în literatură. E drept că acolo înăuntru, în mine, sunt și cărți, dar ele își amestecă vocile omogen și devin tot viață.
Spuneţi, în carte, că „toţi trecem prin metamorfoze şi nu toţi avem norocul unui cititor care să ne iubească din ce în ce mai mult în noua întrupare”. V-aţi propus ca personajul feminin metamorfozat să devină iubit de cititor? Poate de aceea aţi optat pentru o metamorfoză ireversibilă?
Fraza pe care o citați se referă la subtila transformare pe care am remarcat-o când am citit cea mai cunoscută proză a lui Kafka. Eu, care nu suport gândacii nici în viață și nici în literatură, prin formidabila forță afectivă generată de această nuvelă, am ajuns să iubesc bietul gândac a cărui suferință e foarte omenească, mult mai mult decât pe cei din jurul lui, cei „normali”. Cât despre opțiunile de romancier, ele sunt instinctive, de obicei, rareori îmi propun să obțin ceva cu ele.
Ce consideraţi că aduce nou acest roman de dragoste în tabloul mai larg al romanelor de acest tip?
Cred că dă suflu sau ține în viață ideea de dragoste. Ați observat că oamenii din ziua de astăzi se depărtează în masă, in corpore, de tot ce înseamnă semn exterior de afecțiune? În timp ce în alte secole scrisorile începeau cu „Draga mea… ”, scumpul meu… ”, „Al dumitale cu inima și cu sufletul Ion Creangă”, „Cu frățească dragoste al dumitale prieten, Caragiale” etc., azi, uneori chiar între prieteni, ele încep cu neutrul rece „Bună ziua” sau „Bună!”, fără nume, chiar când e vorba de prieteni care-și spun pe nume. Pe atunci cuvintele mângâiau numele. Sper ca acest roman să arate puterea stranie a cuvintelor de a mângâia, fără dulcegării însă, nu pentru că ele ar strica dragostea, ci pentru că ele ar strica literatura.
Fiind un roman de dragoste, în care, cum spuneaţi, tema iubirii nu se mai furişează hoţeşte, ce ar fi dragostea, aşa cum se conturează ea în „Aurul Pisicii”?
Nu știu și nu știe nimeni s-o explice într-un mod care să fie valabil pentru toți. Dar, ca să citez din memorie o definiție a altcuiva, este „o boală fără de care nu poți fi deplin sănătos”.
Credeţi în prietenia dintre un bărbat şi o femeie, în afara iubirii romantice?
Firește, prietenia e prietenie, indiferent de sexul prietenilor. Și e un lucru foarte frumos. Am scris cândva, și l-am publicat tot pe LaPunkt, un text intitulat Despre prietenie, cu dragoste. Acolo am spus tot ce cred despre prietenie. Și spuneam, între altele, că „Prietenia nu există fără reciprocitate şi fără egalitate, indiferent de valoarea, vârsta, sexul sau calităţile fiecăruia dintre prieteni. În momentul în care unul se simte deasupra celuilalt, nu mai există prietenie”. Oricum, prietenia este una dintre valorile mele cele mai mari.
Aţi vrut, iniţial, ca romanul să aibă o copertă cu „Femeia-pisică” a lui Victor Brauner. Până la urmă, aţi optat pentru o copertă cu ceasuri şi rotiţe de ceas. Aţi vrut să aduceţi timpul în prim plan şi să rămână metamorfoza într-un plan sugerat?
Nu, e ceva mult mai terre-à-terre. După multe demersuri complicate, editura nu a putut obține drepturile pentru Brauner de la toți deținătorii lor, care, în plus, puneau niște condiții foarte restrictive. Atunci am renunțat. Cel care a făcut coperta, Mihail Coșulețu, un artist la ale cărui expoziții vă invit să vă duceți de câte ori se ivește ocazia, a ales roțile dințate ale timpului nou și clepsidra, în care vechiul nisip al vieții curge neauzit. Îi mulțumesc încă o dată. A mers drept la țintă.
Spuneaţi, de asemenea, recent, că „frumusețea unei cărți stă în partea ei lăsată nescrisă”. Puteţi dezvălui măcar un mic element din partea nescrisă a „Aurului pisicii”?
Acel ceva rămas nescris este aici partea frumoasă din dragostea pe care a trăit-o fiecare cititor al cărții, inclusiv eu. Romanele se îmbogățesc cu semnificațiile pe care le poartă fiecare cititor în el. Jumătatea scrisă și jumătatea nescrisă se caută apoi în lume, ca în mitul lui Platon, din Banchetul. De aceea citim romane de dragoste.
