Ziua când a încetat inflaţia în Germania (1924) ar fi putut să devină un punct de cotitură în istorie. Când, la un semnal, marca urcată la înălţimea ameţitoare a miliardelor a fost schimbată cu o marcă nouă, atunci s- a dat o normă. Într- adevăr, valul tulbure cu toată murdăria și noroiul lui s- a retras în curând, barurile, crâșmele au dispărut, situaţia s- a normalizat, fiecare putea acum să facă o socoteală clară: ce a câștigat, ce a pierdut. Cei mai mulţi, masa uriașă, pierduseră. Dar n- au fost trași la răspundere cei care se făcuseră vinovaţi de declanșarea războiului, ci cei care, cu spirit de sacrificiu – chiar dacă răsplătiţi cu ingratitudine –, au luat asupra lor povara reorganizării. Pe poporul german nimic nu l- a îndârjit așa de mult, nimic nu i- a turnat atâta ură- n suflet, nimic nu l- a predispus așa de mult la ideea de a- l accepta pe Hitler ca inflaţia. Căci războiul, oricât de pustiitor a fost, dăruise totuși momente de jubilaţie, cu sunet de clopote și cu fanfarele victoriei. Și, ca naţiune iremediabil militaristă, Germania se simţea, prin victoriile ei temporare, mai mândră, pe când inflaţia i- a dat starea sufletească a celui care n- are altă soartă decât aceea de- a fi împroșcat cu noroi, înșelat și umilit; o întreagă generaţie n- a uitat și nu i- a iertat republicii germane acești ani și a preferat să- i recheme pe călăi. Dar toate acestea erau încă învăluite în ceaţa depărtării. La suprafaţă se părea că în 1924 încâlcita fantasmagorie se mistuise ca flăcările de pe false comori.
Eram din nou în plină zi, se vedea pe unde să ieși și pe unde să intri. Iar în ordinea care se înstăpânea tot mai mult noi vedeam deja începutul unei lungi perioade de liniște. Iar noi, nebuni incurabili, cum am fost întotdeauna, ne spuneam din nou că războiul a fost depășit. Iluzia aceasta înșelătoare a fost însă capabilă să ne dăruiască un deceniu de muncă, de speranţă și chiar de certitudine.
