Fotografia timpului nostru nu mai cuprinde imagini al căror contur să mai înfrunte limpezimea dimineţii: cadrele ei au căpătat imprecizia lichidă a unui val care porneşte, alungat de vânt, spre a se pierde în larg.
Fotografia timpului nostru este un epilog care se scrie la căpătul unui roman de dragoste: personajele se topesc în ierbarul amintirii, iar paşii lor se sting pe dalele magnetice ale nostalgiei.
Fotografia timpului nostru este o suspendare a morţii: timpul la care visăm este unul al prezentului etern, de vreme ce despărţirea nu poate întrerupe continuitate atingerilor ce se strecoară in vis.
Fotografia timpului nostru este o proză ce caută cadenţa unei elegii, astfel cum se naşte din contopirea de retină a nopţilor arse de dor: clipele au intensitatea focului ce nu se poate stinge, în vreme ce sufletele noastre colindă culoarele luminate de sorii transulicizi ai melancoliei.
Fotografia timpului nostru aduce împreună ceea ce părea risipit în anii vieţilor noastre: o unitate fugară se ţese din complicitatea de gesturi, în tihna discretă a unui anotimp al stingerii.
Fotografia timpului nostru întârzie în întunericul saturat de praf visător al unei camere îmalte din Focşaniul îndepărtat: copii, părinţi şi bunici sunt una cu această dâră care se prefiră în aerul colorat de nostalgie, impregnând pereţii cu mireasma hainelor din dulapuri, ca de o amprentă a celor ce nu mai sunt.
Fotografia timpului nostru este un pas pe această cărare pe care nu ne-am putut-o imagina, în viaţă fiind: intimitatea noastră se eliberează de trup şi descoperă, delicat, clipirea de iris a visului care ne este de acum inainte casă.
Fotografia timpului nostru este ceea ce mai rămâne în aceşti ani ce curg în prelungirea morţii, asemeni unui epilog de Turgheniev: în camera de refugiu a iubirii se află tot ce destinul a adunat, precum un vânt al toamnei, încremenit sepia.
Fotografia timpului nostru suntem noi, cei vii şi cei morţi, în fine redaţi clarităţii de val a inimilor noastre : literele textului se aşează, cuminţi, ca un desen pe geamul de iarnă al casei noastre pierdute, iar fericirea îşi coboară lacrimile de octombrie peste chipurile noastre.
şi nimic nu se mai poate simţi în acest aer al dragostei, în afara respiraţiei iubirii înseşi. Eliberaţi şi împăcaţi, păşim acolo unde doar umbrele ne mai pot întâmpina, spre a ne îngădui liniştea din urmă.
