Război și minciună…

nu se vrea nicidecum o parafrază la geniala scriere Război și pace ci o constatare mereu actuală de peste două milenii. Dacă ne întrebăm în context  „cine minte?”, etimologic cel puțin – căci totul pornește de la mens, mentis – e evident că acela care are minte, iar la următoarea interogație „cine îl crede?”, răspunsul îl aflăm încă de la Caligula la care vom reveni: „slavă cerului că poporul n-are decât un cap”. 

Nerespectând cronologia, voi începe cu Domitianus, totuși mai puțin spectaculos decât împăratul Cizmuliță.  Nu știm exact cât de reale au fost victoriile lui Domitianus de vreme ce, scrie Tacitus – nici el credibil căci își elogiază socrul, pe Agricola – „cugetul lui îi amintea că de curând se făcuse de râs cu falsul triumf asupra Germaniei, cumpărând sclavi, cărora le dichisi veșmintele și pletele  ca pentru niște prizonieri. Iar acum se serba,  cu vâlvă răsunătoare, o mare și adevărată victorie – crede Tacitus în contul socrului –  după uciderea atâtor mii de dușmani”. Incredibil dar se pare că Nero ar fi fost mai bun prin faptul că „și-a întors privirile, căci el a ordonat, dar n-a privit crimele”. Evident că ticăloșia conducătorilor își are treptele ei din totdeauna. 

În privința lui Caligula, războiul și minciuna se împletesc uneori grațios, ridicol chiar în aparență. Sursele pe care le avem, oricât de respectabile (Suetonius,  Dio Cassius; aluziile creștine sunt de neluat în seamă… ) trebuie puse sub semnul suspiciunii. 

  În 39. p. Chr. tânărul imperator plănuia o expediție în Germania la care se pare că  a renunțat dar ca orice conducător care se respecta(-ă) a organizat un mic triumf spre plăcerea vulgului, „echipându-i” pe gali cu veșminte de prizonieri germani. Un posibil model pentru Domitianus. Dar cea mai răsunătoare acțiune militară a lui Caligula rămâne cea din 40 p. Chr., deci la un an după „Germania”.

Dacă e să dăm crezare relatării: „în 40 intenționa o expediție în Britannia, dar nu a mers mai departe de vestul Galliei, de  țărmul Mării Mânecii. Acolo a așezat toată armata pe malul mării și în loc să o îmbarce i-a ordonat să adune scoici pentru a le depune pe Capitoliu drept capturi de la Ocean. A reintrat la Roma spre  a celebra un triumf pentru frumoasele „victorii” repurtate”. De subliniat totuși că unii cunoscători, nu neapărat „de investigație”, consideră că în fapt a fost o misiune de cercetare, prezentată sub semnul ridicolului de surse, căci Caligula reprezenta răul suprem.  Așa s-a decis. 

Sunt doar câteva exemple care  probează și azi o realitate milenară: minte cine poate sau are pe cineva puternic la spate, mizând pe faptul că „poporul n-are decât un cap…” și acela dez(s)-mințit.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *