Lașități românești, profituri maghiare (3)

Reutilizez acest titlu (deja uzat/abuzat)[*]  doar pentru simplul fapt că atrage atenția. În rest, sper că cei în căutare disperată de competiții, de grăunțe pentru iritare și scandal, de inflamare a propriilor hormoni belicoși, să citească încercând să gândească și altceva decât răutățile cu care s-au obișnuit să-și lase mintea aprinsă spontan, fără reținere sau măsură. După cum sper că și oamenii veramente maturi – care știu că bune-s doar capul limpede, liniștea sufletească, „pacea și prietenia”, renunțarea la împătimiri prostești, reala acceptare a aproapelui și iertarea celor nebuni – să se reîncarce de bunăvoința cea rară și scumpă, pe care deși n-o prea văd la mulți alții știu bine că singura șansă a omenirii este să o producă și presteze ei înșiși.

Practic, încerc și insist aici a demonstra că NU e vorba, foarte adesea, de nicio lașitate dacă nu te bagi să spui/faci unele lucruri, după cum dacă faci/dregi varii chestii agitatorii nicidecum NU înseamnă că precis îți va pica din actul tău vreun profit. Sunt multe rele care nu se întâmplă (deși unii se pripesc ipohondric să le vadă drept amenințări sau catastrofe), sunt multe intenții foarte bune, ba chiar și fapte teoretic sau aparent detreabă, care dezamăgesc, care nu-s duse la niciun sfârșit pozitiv, care-s eșec mai mult sau mai puțin lamentabil. În sensul ultimei jumătăți de frază România e campioană maximalissimă, absolut toți românii fiind perfect și definitiv convinși de asta (exemplele explodând în neînfrânabila minte a orișicui). Dar chiar faptul acesta simplu, și-anume incertitudinea binelui de a se săvârși, ar trebui să ne ajute să gândim și cu privire la adevărul primei jumătăți a frazei anterioare. Anume că NU orice ni se pare rău sau urât, ori doar ni-i indicat drept malign sau pernicios, de-adevăratelea este sau precis poate fi. Sunt multe lătrături care nu mușcă, sunt mulți maturi infantili (nu doar copii efectivi) ce spun doar trăznăi. Conștiința acestui adevăr foarte frecvent nu e deloc comună, iată de ce insist pentru evaluarea sa mult mai serioasă, tihnită, deloc în șagă ori goană. Mai ales că în alternativa ușurinței de a greși în aprecierea negativă a ceea ce nu-ți seamănă, nu-ți aparține, nu pricepi și-ți pare normal să nu-ți placă, voi numi câteva prostii menite a avea impact național, în ciuda evidenței că impactul respectiv e contraproductiv.

Cu privire la numeroase vești, atitudini și reacții antimaghiare, vehiculate sau inoculate printre români, voi numi ticăloșie interpretarea afectivă mobilizantă, manipulantă, efectuată de unii mesageri ce se consideră reprezentanți ai bunului simț național. E drept, mulți nici nu-și dau seama că ceea ce pricep, percep, simt ori interpretează le aparține personal și ar merita să se-abțină. Considerentul că resentimentele „patriotice” pe care le nutrim musai tre să fie comunitare, generale, naționale, că oricine ar trebui să resimtă și să vorbească precum mine/tine, este ilicit. Subiectivitate îngâmfată, umflată-n pene, ridicolă. Chiar dacă sentimentele, senzațiile și resentimentele noastre sunt majoritare, de gloată chiar, nu înseamnă că sunt și adecvate, demne, nobile, de împărtășit, de impus, de transformat în faptă. Așa s-au născut doar revoltele și masacrele de rușine, regretate ulterior de către mulți, recunoscute chiar de către participanți ca întunecări ale minții, prostii de turmă irațională, alunecări dincolo de simțul cel bun.

An de an (parcă-n cel prezent și mai mult), românii se simt obligați – ei cred că din proprie conștiință, eu zic că din exagerată tălmăcire a veștilor și a gesturilor altora – să se șifoneze, să se indigneze, să-și mobilizeze ofuscarea împotriva nostalgiilor maghiare cu privire la Ardeal și la autohtonii unguri. Ba chiar și să acuze guvernele românești și să le ceară atitudini „mult mai demne” (subînțelegând mult mai agresive) împotriva „trădătorilor” și „ghimpilor din călcâi” reprezentați de inși ai Ținutului Secuiesc, împotriva vizitelor și declarațiilor liderilor țării „vecine și neprietene” numită Magyarorzság. Când reacțiile preferate sunt doar cele primare, la cald primitiv, când adrenalina rezultată spontan provoacă dependență, cum să încerci vreo mediere sau sfat rezonabil, cum să te mai gândești că înțelepciunea poate avea altă șansă (decât să se-aleagă cu capul spart)? Cum și cui să-i mai evoci principiul că orice încredințare cum c-ai fi priceput și făcut ceva corect e riscantă, că nicio judecată, oricât s-ar crede ea singură de dreaptă, nu poate fi decât fragilă, fluidă și temporară, că prin urmare răbdarea sau suspendarea implicărilor pătimașe e deseori diplomatică, adecvată?…

Desigur, maghiarii sunt solidari, iar cei din România continuă să privească spre Budapesta ca spre inima „patriei mumă”. Foarte mulți au dublă cetățenie (deci e firesc și legal ca Ungaria să fie grijulie și responsabilă față de dumnealor) și e foarte posibil ca majoritatea să voteze, când votează pentru Ungaria, cu Fidesz. Mai ales că mulți au relații foarte profitabile cu instituții budapestane, mulți beneficiind de sprijin ori venituri financiare consistente tot de pe-acolo. Constituind parte a dreptului ficăruia la fericire… foarte bine, cinste lor, sănătoși fie! Românii însă – într-un fel mai singuri, nu numai nesolidari, mai fără lobi politic internațional, cu reprezentanți și cetățeni externi mult mai focusați individualist-egocentric, așadar oricum ai lua-o mult mai amărășteni politic și complexați psihic –, de ce-i musai să fim (hai să fim onești, chiar suntem) invidioși pe unguri? Iar în privința a ce numim mult prea pripit și generalizant revizionism, revanșism sau iredentism, de ce să ne-nciudăm pe miturile, visele, proiecțiile, fanteziile lor privitoare la Ungaria Milenară, Regală, Imperială, nobiliară, etceterală? De ce să ne supere propriile lor costume istorico-„naționale”, blazoanele, steagurile, cocardele, cântecele și imnele lor localist-patriotice sau chiar panmaghiare, parii lor de cruce tombală cu simboluri finougrice și întâmplător universale, deci inclusiv românești? Nu e dreptul oricărui ins pământean, deci și al marii și solidarii etnii maghiarofone de pretutindeni, să-și cultive cultura pe care-o consideră proprie, cea conținând inclusiv exaltări, metafore, mituri și credințe istorico-transistorice, metaistorice și paraistorice?

Pe scurt, de zis e că românii nu-s deloc lași dacă își văd de treaba, interesele și fericirea lor cât mai concretizabilă și sustenabilă, în felul ăsta și tolerând treaba și fericirea altora (chiar dacă respectivele nu seamănă cu cele obișnuite/proprii românilor). Iar dacă „niște unii” o iau razna, exagerează și trec dincolo de legi (de legi! nu de vorbe)… n-avem poliție, armată, SRI, SIE? Nu suntem în protectivele UE și NATO? De ce să fie treaba „întregului popor” de a se revolta, acri, înciuda și-nfuria, de-a se băga în orice ciorbițe de clacă/cătun, de „a-și susține” prin antipatie și șovinism statul, demnitatea sau mai ales „mândria națională” (cu-atât mai mult cu cât, scuze de repet: sunt atâtea instituții statale supraplătite exact în acest sens)? De ce jignirea sau revolta umorală a unor făpturi primitive și-a unor politruci aproape agramați, români însă, să fie „războiul întregului popor”?

În vreme ce forinții maghiarilor au făcut din Remetea perla-perlelor de turism rural, care prin frumusețe, iz și atmosferă etno-culturală ar putea bate orice sat-muzeu viu și rizort sătesc din întreaga Europă, C.J. Alba bagă leuții bugetari în târgurile-bazar și kici absolut (vezi jalea istoricului Târg de Fete de pe Muntele Găina). „Evenimente” în care rapsozi ridați însă cu epoleți bleu horesc aceleași 3 șlagăre patriotarde, învechite și plictisite, însă panromânești, aceeași horă simplistă sau sârbă bleagă din toată România fiind mimată copilărește într-un joc colectiv de către toți vizitatorii. Iar atâta vreme cât și românii ne vindem votul pentr-o găleată de plastic și-un pet cu ulei, de ce să cârtim contra concetățenilor unguri, care votează-n calitate de cetățeni maghiari cu Orbán Victor deoarece le face-n Ardeal grădinițe și școli pe gratis? Adică de ce ne-ar supăra (de invidie) banii Budapestei atâta vreme cât noi românii nu știm cum să mai întindem mâna după „banii europenilor”? Tot omul actual e ahtiat după bani (nu contează de unde), tot omul simpatizează și zâmbește spre cine-i va fi dat mai mult, în mercantilismul acesta nimeni nu-i mai rău și fraier decât altul, așadar de ce ne enervăm?…

A te simți jenat, inconfortat, în nesiguranță sau amenințat de ce zice sau face un vecin nostalgic, ba chiar și un Stat vecin, cu reprezentanți ai săi de mai mult sau mai puțin cap breaz și limpede, e veritabilă boală, de care-ar trebui să te cauți, nu să te lauzi și să crezi că-i firească și recomandabilă pentru toți. Jenat și inconfortat de vecinii vestici s-a resimțit și bietul Putin, „de teama amenințării” de-a fi a unor bărboși ukrainieni, ca și de teama vecinior săi vestici care voiau a intra în UE și-n NATO, decizând să nenorocească toată lumea printr-un război. Statele, națiunile, membri și reprezentanții lor, fie de top, fie din prostime, tre să se simtă liberi să resimtă și să sporovăie orice, nicidecum să sufle-n toate iaurturile hipersensibilităților maladive ale vecinilor. E exces de trufie și debut de nebunie să pretinzi de la alții să tacă din gură, să nu zică nimic, nici măcar despre ei înșiși, darmite despre concetățeni și coetnici ai lor, ca nu cumva să se supere preamultele și gâlcevitoarele primadone ale fuduliilor românești. Prostii despre istoria noastră și a altora spunem și noi, cu ghiotura. Și mulți dintre noi se împăunează cu fantasme și mitologii menite să se simtă mai cu stea-n frunte, negreșit superiori. Deci hai mai bine să ne vedem de grădina jucărioarelor mentale proprii, decât să ne agățăm și luăm la întrecere cu năzbâtiile, trăznăile, năstrușniciile sau fanteziile altora. Oricum, chiar și la capitolul acesta din urmă obișnuim uneori a ne cam face de râs.

În privința acestei inconștiente faceri de râs, hai să vorbim o clipă doar despre concursul statuilor și monumentelor, în care, vrem nu vrem, tre să recunoaștem că ungurii surclasează hărnicia și estetica românească, deoarece comit monumente și memoriale un picuț mai cu gust. Vezi în sensul acesta baroca, opulenta, majestuoasa statuie a lui Bethlen Gábor/Gabriel (un pic similară sculpturii baronului Brukenthal, chiar din fața muzeului său sibian), cea vernisată și scandalizată prostește, nu demult, în buricul Cetățeii regalo-imperial-militare din Alba Iulia. Și pe care un nimurug de politician în costum popolar a găsit atunci de cuviință s-o ciumpăvească simbolic, tocmai când o dezvelea președinta Ungariei, aruncând la picioarele statuii mărunta poză a unui Avram Iancu. Despre statuia însăși, revin: e nu numai bună, prin stil (clasic, „de epocă”), ci și deșteaptă prin faptul că, deși de regulă oamenii se cam înghesuie să-și aburce statuile pe niște socluri cât mai înalte (întâmplător și cât mai proaste din punctul de vedere al calității materialelor de soclu), aici masivul trup al principelui maghiar stă pe un soclu micuț, butucănos, așadar sprijinind/subliniind/evidențiind grosimea, gabaritul, gravitatea și impresionabilitatea trupului de om. Deci este majestuoasă fără a fi supradimenisonată și azvârlită-n slăvi, e făcută ca lumea (bronz solid și-mpecabil), e de soclu adecvat. Iar din pricina adevărurilor adevărate, curat istorice, mai e și taman unde se cuvenea să fie.

Cât despre românașii și patrioții naționaliști ai locului, uitați-vă ce glumă de monument i-au tras chiar crăișorului Iancu, tot prin zonă. Nu chiar în interiorul fabuloasei cetăți, ci-abia într-un colțișor aproape adăugat în exteriorul acesteia. (Tehnic, el e pe colțul unui „fals” ravelin, ba chiar și într-o dreaptă diagonală cu falnicul obelisc închinat vizavi lui Horia, Cloșca și Crișan. Însă detaliile-acestea nu se remarcă de la un stat de om, ci doar din avion sau dronă.) În plus, „al nostru” Avrămuț deloc nu privește cu vreo îndreptățire spre centrul vechi al urbei, ci dincontră, îi întoarce spatele; privind nostalgic – cum se și laudă creatorii și câțiva localnici – spre Munții Apuseni. Pe undeva, nici ideea din urmă nu e deloc rea. Apusenii, mocanii și moții îi păstrează cultul cu îndreptățire, pioșenie și inocență, iată și de ce absolut deloc n-ar fi trebuit să se fi iscat vreo dispută, asociere sau paralelă între bătrânul principe maghiar și revoluționarul Iancu. Numai că, până la simbolica vatră a Apusenilor, micuțul Iancu de Bălgrad privește doar spre niște blocotețe ca de paravan gigant, eventual către dealul plin de viloaie de parveniți, un azil de bătrâni și-o mănăstiruță de maici. Și-aproape că nici nu-l mai bagi în seamă, dacă vii dinspre colțul acela care-i cel mai modest, grăbindu-te să năvălești înspre frumoasa cetate regalo-imperială arhiplină de atracții turistice și localuri consumist-distractive. Oricum, ca monument, ca statuie, acel Avram Iancu, cu ancadramentul lui de tulnice sau fluiere trompetiste din plev, puse-n cruciș-curmezișul unor cântări ce, fiind simplist și grosolan sugerate, deloc nu-s, este foarte modest. Mediocru; chicios; de 2 lei.

Dincolo de faptul local, e de reamintit și că în tot Ardealul, mai ales pornind radial de la Cluj, încă rămâne scandalul acestor decenii legat de asertarea abuzivă a românității prin înmulțirea iepurească de statui, parcă trase după aceeași ștanță, cu Avram Iancu. La superlativul oribilității s-a adeverit chiar fântâna cu columnă grosieră și buciumane, împlântată chiar între Catedrala Ortodoxă și Teatrul Național din Cluj, pe piscul căreia stă să cadă o namilă de Avram Iancu, dar despre care nimeni nu putea fugi cu mintea cea năstrușnică și rizibilă la altceva decât la un grotesc/neartistic falus. Să fie clar, nicidecum nu consider că Avram Iancu n-ar merita ipostaziat prin absolut toată țara. Nu cred că m-ar deranja, ba poate chiar m-ar amuza să-i văd statuia chiar și prin Dobrogea. Chiar mă miră cum de românizarea noastră arogantă n-a schimbat în Avram Iancu și numele vreunui sat din Dobrogea, Oltenia și Moldova (după formula unul per județ, același în județul vecin), din moment ce a băgat nume de domni munteni și peste sate care, în Ardeal, sute multe de ani s-au numit doar conform vorbei unor grofi unguri (de pe urma căror-au mai și rămas niscai palate, conace, sedii de CAP ori sanatorii de nebuni respectiv tebece).[**]

Iar dacă tot am vorbit excesiv de bietul Iancu „cel mare” și „brav și tare”, nu mă pot abține să nu remarc și că merituoasa lui statuie din București (merituoasă pentru memoria crăișorului, mai puțin pentru arta, urbanistica și peisajul cultural al capitalei) este pusă aiurea. Adică e alt șutuț cu stângu-n dreptu’, mică călcare pe proprie bătătură, o bâlbuță sau inadecvare. Vă rog frumos, făceți-i o vizită specială. E-n parcul care începe cu complexul grup statuar din fața exului CC, actual Minister al Internelor (Piața Revoluției), traversează cum și când poate periculoasa Cale a Victoriei, împrejmuie frumos Biserica Kretzulescu, terminându-se în Blocul Turn și îmbiindu-te grațios către Grădina Cișmigiului. Ei bine, în ultima porțiune a acestui spațiu frumos și verde, cel peisagist-păduratic, în 2016 s-a erectat și inaugurat o statuetă, minusculă și filiformă, închinată slovacului Alexander Dubček. E modestă dar are stil, iar căpșorul personajului cadrează bine cu soclul foarte subțire și lunguieț al monumentului. Dar faptul că deține traducerea și înscrierea pe soclu a unui text agramat este trist, stârnind ori râs, ori ironie, ori milă. Compromite tot gestul. „Om de stat și politic slovac” – nu se spune/scrie pe românește (eventual, „om de stat”, automat ins politic, sau doar „om politic” – era corect și suficient; numai atributul „politic”, de sine stătător, nu! Pe românește, dacă redundanța ori complexitatea de nuanță erau musai necesare, era de scris om de stat și politician slovac). Iar mai jos, că „Nu va dispărea națiunea ai cărei membri se pot ghida atât după propria lor rațiune, cât și după propria lor conștiință” reprezintă ori o traducere stângace rău (care e diferența dintre „rațiune” și „conștiință”?), ori e o platitudine slabă, beată, infantilă. Orișicum, micul monument stă cuminte pe-o latură a aleii, putând trece neobservat. Inadecvarea lui în context nu se vede. Această inadecvare bate însă tare de tot la ochi în cazul lui Avram Iancu. Fiindcă tocmai acolo, plasat mult mai bine, central și bombastic, cu rond/scuar personal, s-a ițit un monument de gabarit depășit, cu bustul moțului. Repet: Avram Iancu merită. Însă de ce tocmai acolo? Care e legătura cu ambientul? Cum intervine el în spațiul sacru dominat de brâncoveneasca biserică Krețulescu? Ce legătură sau dialog poate efectua între Palatul Regal și hala cu cupolă imensă a Sălii Palatului. Ce spune el pe axa: „Comitetul Central”, obeliscul „Memorialului Renașterii”, tragicul Iuliu Maniu și-al său copac retezat, Troița lui Coposu, Biserica de Ev Mediu? Ce are și ce face? Exact: nimic!

PictureA

Acuma, drept e că nici sculptorul (de fapt, ultimul care are vreun cuvânt de spus referitor la locul postării statuii sale) nu e deloc Constantin Brâncuși, cel care a avut și viziunea și încăpățânarea de a croi o intervenție urbanistică megastructurală atunci când, la Târgu Jiu, a pus Coloana Infinitului, Biserica Eroilor, Poarta Sărutului, Masa Tăcerii și râul Jiu pe una și aceeași axă transversalo-perpendiculară profund simbolică. Brâncuși a văzut și a consfințit o legătură, fie ea tainică, metafizic atotcuprinzătoare, între toate monumentele și elementele toposului. Aici în București: nu-i deloc cazul. Nici primarii contemporani nemaifiind similari celor din interbelic, care țineau cont de viziuni, spațiu urban, discurs cultural materializabil prin context arhitectonic. Așa se face, prin urmare, că bietul Avram Iancu pică aici chiar mai rău, mai distonant, decât inocentul Dubček.

De-ar fi fost să fie întrebat și-ascultat și vreun urbanist sau arhitect ceva mai cu cultură la suflet și creier, acolo ar fi picat demn de ambient, de București și de bucureșteni un, să zicem, Constantin Brâncoveanu. Prezența marelui martir istoric și sfânt de calendar atât augmentând sensul bisericii medievalo-renascentiste de la 3 pași, cât și legând peste veacuri, în dreaptă linie, Piața Revoluției și sacrificiul celor măcelăriți în zonă, plus suferințele și pilda seniorilor Maniu și Coposu. Totodată sfidând sau contracarând moral modernismul care a ridicat în preajmă sediul tuturor adunărilor și consfătuirilor comuniste (actulamente al distracțiilor și târgurilor celor mai populare). Ba chiar și bustul vreunui patriot-victimă de tip Rizea, Nandriș, Arnăuțoiu, poate chiar Ion Rațiu, Richard Wurmbrand sau Trăian Dorz, preluând și continuând axa Maniu–Coposu exact în spațiul acela de promenadă, ar fi obligat și aprofundat reflecția etică asupra patriotismului carceral, asupra celui interbelic regal și admirabil, însă distrus de lichelele profitoare și aplaudacii decervelați ai Congreselor PCR din Sala Palatului.

Dacă tot am vorbit despre Alba Iulia, hai să zic ceva pozitiv despre statuia Viteazului Mihai de acolo, cea de după marea Catedrală Catolică și-n dreptul clădirii Muzeului Unirii. E onorabilă, bine proporționată (soclul+bronzul cal/călăreț); totuși un pic înghesuită, la gabaritul/majestuozitatea ei meritând un spațiu gol ceva mai amplu de jurîmprejur. Vezi marea piață deschisă, darnic dăruită aceluiași erou ecvestru spre marginea centrului istoric din Cluj-Napoca/Koloșvar, sau bijuteria de Mihai Brav din fața Universității din București (deh, comandată unui franțuz în bell-epoca finelui de veac 19). Oricum, cele trei opere numite contrastează valoric în comparație cu monumentul (totuși, de data asta neaglomerat, cu destul ambient respirabil), pe care și l-a tras armata capitolinului București chiar lângă cea mai fudulă a sa unitate militară (Regimentul de Gardă „Mihai Viteazul”) de vizavi de molul AFI Cotroceni. Unde pe mizerabilul piedestal făcut din plăcuțe de gresie tipică toaletelor, carmangeriilor, bordurițelor de grădină sau piscinelor ieftine, e aburcat un centaur medieval amplificând strident pe Bravul de la Universitate. În ciuda amplului spațiu și a înălțimii, bronzul devine și apare pipernicit. În ciuda faptului că brațul uman și toporu-i de bătălie țâșnesc înspre ceruri mai țanțoș ca niciunde, disproporția volmetrică nu i se scuză ori iartă. Cât despre faptul că animalul montat se cabrează ca-n filme și stă proțăpit doar în picioarele din spate și mai ales în stufosu-i codoi, pare rar sau interesant doar unui necunoscător, căci n-are cum să nu trădeze subțirimea tot mai mare a așazisului bronz, reducția jumătății superioare a monumentului la foaie subțire și eșafodaj/măruntaie exagerate, din țeavă brută și fierbetonat. Oricum aliajul „bronzului” e de cărămiziul șters al alamei de 2 lei, similar tinichelei de acoperiș din care-s mulate cele două frize/scene istorice laterale pironite în soclu, și pe care dacă le ciocănești un pic cu deștul riști să le spargi, căci sună rău a plastic de 0,02 lei kilul. (Notă bene: aproximațiile financiare de-aci nu se referă la prețul de vânzare/cumpărare, facturare sau cost factual, ci la valoarea de real merit economic și mai ales moral.) La 7 ani după erectare monumentul merită restaurat radical, poate chiar prin demolare asistată atent, altminteri existând riscul să pice singur peste promenada cuiva (biată mămică cu pruncuț miorlăind în vibrații de hertzi acuți sau câine ușurându-se nevinovat însă coroziv). Pân-atunci rămâne recomandabil ca Regimentul de pompă, paradă și fală maximală să abandoneze total orice mărșăluit tropotit/cadențat prin zona-n care-i apropitar, altminteri grăbind ecrularea inopinată nu doar a plăcuțelor de gresie/faianță și-a betonului de piedestal, ci feri-Doamne și-a fierăraielor care forțează erecția ecvestră de egal fainoșag și primejdie populară.

Revenind l-ale noastre oi româno-maghiare, hai să ne amintim că la începutul anilor 2000 draga asta de țărișoară a avut parte de-un mare scandal național, atunci când, în Arad, recuperându-se un mare monument de istorie și fală ungară, guvernul a fost nevoit să decreteze încontra scandalizărilor parlamentare și populare. În cele din urmă maghiarimea și-a reinstalat dezasamblata și lung-interzisa Statuie a Libertății (dedicată celor 13 ofițeri filomaghiari și românofobi ce fură executați de austrieci după revoluța maghiarilor din 1848). Soluția ori condiția politică fiind de a se creia un Parc al Reconcilierii Româno-Ungare, la capătul opus al vechiului monument disputat urmând să facă și românii o operă de tâlc paralel, similar. Pentru memoria pașoptiștilor români s-a ridicat o poartă înaltă, de considerat a fi triumfală, pe sub care trece coborâtor cortegiul unor personaje de alură mai mult decât fantomatică. Contrastul stilistic e imens, reprezentând din toate punctele de vedere două lumi definitiv diferite. Am zis deja: monumentul eroilor maghiari e „de epocă” și de patrimoniu istoric, de romantism sau victorianism stilistic și de calitate artistică și manufacturieră exemplare. Cel nou, cu marii români atât turtiți unidimensional pe pereții arcului-poartă, cât și călcând tridimensional parcă pe norii unui vis furtiv, pare firav și escatologic. Ironic, la 15 ani de la postare cele două inscripții de pe brâul superior al monumentului neaoș românesc (un citat belicos al lui Avram Iancu, un citat al lui Barițiu, mai pașnic) erau șterse total de către ape și vânturi. Adică chiar de vreme, soartă ori Dumnezeu.

Poveștile ar putea continua mult și bine. Dar haideți că conchidem acuzând principial toleranța sau simpatia și lipsa oricărui spirit critic vizavi de felul în care-i tratăm pe „ai noștri”, în contrast cu intoleranța, țâfna și năbădăile nerezervate cu care-i tratăm pe „ăilalți”, pe-„ai lor”.

Nu e lașitate să-ți vezi de treabă și să nu te lași deranjat de faptul că unii concetățeni, de altă etnie, religie și limbă maternă, de alte atașamente, memorii și fantasme istorice și mitologice (așadar de altă cultură), își trăiesc propriile sărbători, identități și intimități comunitare, când și cum vor. De ce-ar fi musai să fie românii deranjați de paradele, costumele și cântecele secuilor? De ce-ar fi unii români atât de înrăiți încât să încerce să-i convingă pe alți români că, de pildă, ciangăii nu-s deloc unguri, ci doar niște bieți români maghiarizați și „trecuți” ori „cumpărați” la catolicism acum nu se știe câte sute sau zeci de ani? Și că respectivii folosesc obiceiuri și costume țărănești „de origine română” (așadar sunt și ar trebui ei înșiși să se reclame români)? Căci da, există folcloriști-activiști patriotarzi care scriu nu doar asemenea fraze, idei și articolașe de circulație aproape nulă, ci publică inclusiv volumoaie în sensul acesta. Deci nu comit numai literatură bună de furajat politicile ceaușismului anilor 70-80, ca și ale îngrămădiților însă violenților ultranaționaliști contemporani; scriu și pentru un public mai larg, pentru studenții proprii sau indirecți, pentru armata de agitatori culturnici care se simt obligați să continue politicile și ideologiile ultranaționalismelor românocentrice. Adică aspiră la manipulare publică. Respectivii autori au oricum trecere înaintea multor feluri de politruci, directorate, sponsorizări, agenții și academii de autoriatate, identitate și excelență românească. Prin asemenea însăilări dovedindu-se mari patrioți, deși ignorarea (o formă de sabotare a) bibliografiilor extrem de ample ale cercetătorilor maghiari, ba chiar și declarațiile, autoidentificarea și tot ce ține de voința și sensibilitatea ciangăilor respectivi (mulți dintre ei favorabili propriei maghiarimi), fiind în felul acesta doar batjocorite.

Românii de rând care nu se bagă, adică nu se revoltă, nu țipă la oameni și la ministere, reprezentanți și instituții, încercând să asmuțe pe oricine (la rândul lor asmuțiți și manipulați de vorbe țanțoșe, de presă, de bârfe, de propriile lor spaime ascunse și resentimente neanalizate vreodată), doar își dovedesc maturitatea. Adică ținerea-n frâu a susceptibilităților care te pot transforma într-un isteric ori chiar în bestie, numai prin înfrânare putându-ți dovedi și susține sănătatea emoțională, mintală, umană.

————————————————

[*]  E vorba de episoadele cu nr. 1 și 2 ale aceluiași titlu, aflate la: https://www.contributors.ro/lasitati-romanesti-profituri-maghiare-1/ și https://www.contributors.ro/lasitati-romanesti-profituri-maghiare-2/

[**]  Vezi atât de instructiva listă a transformării/românizării numelor localităților din RO, în conformitate cu politicile ultranaționaliste dintr-un secol întreg: https://ro.wikipedia.org/wiki/Localit%C4%83%C8%9Bi_din_Rom%C3%A2nia_cu_nume_schimbate

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *