Apoi au sosit câinii, zgâriind lemnul, adulmecând și fornăind, trecând de la o scândură la alta. Gâfâitul li se deslușea prin pereții și prin tavanul de cherestea. Oare nu cumva se înșelase prizonierul sovietic în privința preparatului său special din tutun? Sau îi înțelesese Walter greșit instrucțiunile? De ce nu fuseseră animalele alungate de miros?
De data asta, Walter și-a întins mâna după cuțit, nu după lama de ras. Voia o armă pe care să o folosească mai degrabă împotriva altora decât asupra sa. Își simțea bătăile inimii.
Dar, în mod miraculos, momentul a trecut. SS-iștii și câinii s-au îndepărtat. În ascunzătoarea lor ca un sicriu dublu și îngust, Fred și Walter și-au permis luxul unui zâmbet.
Liniștea n-a durat prea mult. Toată seara și în acea primă noapte, zgomotul de pași și lătratul câinilor se apropiau și se depărtau, se întețeau și se diminuau, se auzeau mai tare sau mai încet, apoi iarăși tare, patrulele de căutare întorcându-se iar și iar în același colț al lagărului. Lui Walter îi plăcea să creadă că simte frustrare în vocile celor din SS care cercetau întruna același loc. Îi auzea înjurând în timp ce loveau a doua, apoi a treia oară un morman de scânduri sau de țigle, cercetând o zonă pe care deja o mai cercetaseră de două ori.
Amândoi își doreau cu disperare să se miște sau să se întindă, dar nu îndrăzneau. Walter ar fi vrut să-și încălzească mâinile și picioarele reci ca gheața, dar orice mișcare, cât de mică, făcea ca întregul corp să-i fie cuprins de crampe chinuitoare. Dacă unul dintre ei ațipea, celălalt devenea ochi și urechi, atent la orice mișcare din apropiere. Nici măcar în somn nu se odihneau, ci doar erau bântuiți de coșmarurile unui prezent nesfârșit, blocați cum erau în acea cutie subterană: infern sub pământ, dar și mai rău la suprafață. (…)
Naziștii ajunseseră atât de aproape, atât de des, încât Walter considera o adevărată minune că el și Fred nu fuseseră deja descoperiți cu multe ceasuri în urmă. Fred vedea altfel lucrurile. „Idioți nenorociți!”, a zis, când a putut să rupă tăcerea. Poate era o bravadă. După douăzeci și patru de ore, Fred nu era în stare să mănânce și să bea, și nici Walter. Ascunseseră niște provizii în acel pasaj îngust: câteva livre de pâine, împărțită cu grijă în bucăți, niște margarină și o sticlă cu cafea rece. Dar, la cât de întinși le erau nervii, niciunul nu era în stare să pună gura pe ceva. (…)
Dacă s-ar fi petrecut cu zece secunde mai târziu, ar fi fost prea târziu. Nu pentru prima dată – căci, într-adevăr, era poate chiar a opta sau a noua oară –, viața lui Walter a fost salvată de o clipă norocoasă întâmplătoare. În acest caz, una cum nu se poate mai nimerită. (…)
Erau teribil de tentați să se grăbească, dar s-au stăpânit. Mai întâi trebuiau să iasă din ascunzișul lateral. Lui Walter, chiar și cea mai mică mișcare îi provoca dureri acute în brațe, picioare, trunchi și gât. Mușchii îi erau țepeni și reci, iar primele mișcări sacadate și șovăitoare, de parcă întregul său corp trebuia să reînvețe funcțiile motorii de bază. Amândoi au avut nevoie de timp, dar, în cele din urmă, au ajuns în ascunzătoarea principală. S-au ghemuit și s-au întins, și-au rotit încheieturile mâinilor și labele picioarelor și s-au îmbrățișat pe întuneric.
Au tras aer adânc în piept și au împins acoperișul cu palmele, încercând să urnească scândura cea mai de jos, dar scândura nu s-a clintit. Au încercat într-un alt loc din tavan. Tot nu s-a mișcat. Să fie aceasta greșeala fatală a planului lor? S-au blocat accidental în propriul lor mormânt? Era singurul lucru pe care nu-l exersaseră și la care nici măcar nu s-au gândit. Au crezut că, dacă puteai să pui o scândură peste alta, puteai să o și dai la o parte. E ușor să ridici scândurile de deasupra, când poți să le iei una câte una. Nu e la fel de ușor de jos, de sub greutatea întregii stive.
Împingând împreună, gemând de durere, au reușit să ridice una dintre scândurile de jos, dar nu mai mult de doi centimetri. Destul cât să aibă un punct de sprijin. Acum puteau apuca scândura îndeajuns de bine încât să o împingă în lateral. Fred s-a întors zâmbind spre Walter.
— Slavă Domnului, nemții ăia aproape că ne-au găsit, a șoptit. Dacă n-ar fi mutat ei scândurile alea, am fi rămas blocați aici.
Durase mai mult decât și-ar fi imaginat, dar în cele din urmă a apărut o deschizătură în ceea ce fusese, începând de vineri, acoperișul căminului lor. Se zărea cerul luminat de lună.
Și-au adunat din nou puterile, mișcând și împingând scândurile până când au reușit, cu efort, să se ridice și să iasă. În sfârșit, au izbutit. Ieșiseră din acea gaură din pământ.
Dar încă nu erau scăpați din lagăr. Mai aveau multe de făcut dacă voiau ca ei doi să fie printre primii evrei evadați de la Auschwitz fără să mai fie aduși înapoi. Chiar și așa, adolescentul Walter Rosenberg se simțea extaziat – nu era însă un sentiment întru totul nou. Fiindcă nu era la prima sa evadare. Și nu avea să fie nici ultima.
