Călătorie spre baie (scenetă)
Personaje:
- Infirmiera I (tânără înaltă, grăsuță, poartă un imens turban pe cap)
- Infirmiera II (tânără scurtă, slabă)
- Pacienta (în robă de spital, piciorul stâng în cizmă ortopedică)
Décor: cameră de spital, un pat
Infirmiera I (către Infirmiera II): Uite, îți arăt cum s-o ajuți: aduci walkerul*) ăsta imens la patul ei, ea se ridică, se sprijină pe walker și merge singură într-un picior.
(Pacienta se scoală rapid din pat ținându-se de walker și pornește în viteză, cu walkerul, într-un picior, spre baie)
Infirmiera II: Oh! E foarte activă
Infirmiera I: Da, activă și independentă
Infirmiera II: Dacă știam nu te-aș fi chemat să-mi arăți.
(După câteva minute, personajele revin în cameră):
Infirmiera I (către Infirmiera II): Da, cu ea e simplu, n-are decât o fractură, nu operație.
Pacienta (intrigată): Cum adică n-am decât o fractură? E tot foarte greu, pentru că n-am voie să pun presiune pe cizmă!
Infirmiera I (cu înțelepciune): Da, dar celor cu operație le pune ghips!
Pacienta: Și, ei au voie să se sprijine pe ghips?
Infirmiera I: Nuuu! Dar ei au ghips, nu cizmă!
(În drum spre patul bolnavei):
Infirmiera II (către Infirmiera I, care poartă un turban imens): Și zici că ai părul lung?
Infirmiera I:Lung, des și umflat!Trebuie să-l strâng în turban, n-am încotro!
(Între timp, Pacienta a ajuns la pat și s-a poziționat șezând pe marginea lui. Infirmiera II vrea să-i ridice piciorul cu cizma pe pat, dar Pacienta și-l ridică singură.)
Infirmiera I: Las-o, acuma o să scrie ceva la laptop, nu ți-am spus că e activă?
Infirmiera II: Ah…Hi-hi…
(Ies amândouă din cameră, chicotind. Pacienta deschide laptopul și începe să scrie…)
________________
*) suport pe roți care servește de sprijin pentru mers.
Înainte de culcare
Mă aflam într-o seară pe la ora 8 la baie, sprijinită de giganticul walker pe 4 roți, gata să mă întorc în cameră, când sora care mă însoțea a zis deodată : „Mă întorc” și a zbughit-o pe ușă.
Eu, într-un picior – ca o barză – și cu walker-ul în față, am încept să mă deplasez spre pat, cu manevrele știute ca să mă pot așeza și gata, eram pe pat. Am dat un șut walker-ului, care a plecat frumos de lângă pat ( el are 4 roti, nu un picior ca mine! ), am apucat măsuța -tot pe roți- care servește și ca noptieră, și ca suport pt laptop și ca mobilă de servit cele 3 mese și am început să aștept, gândindu-mă că voi fi certată de soră când va vedea că am îndrăznit să merg singură nesupravegheată. Vai-vai, am neglijat regulile!
După vreo zece minute a apărut sora: “Va rog să mă iertați, am avut o urgență, un pacient (atenție, la secția Ortopedie toți pacienții au fracturi! ) s-a dat jos din pat și voia să evadeze!” “Cum așa” ?! mă mir eu. „Nu știu, zice sora, am fost mai mulți să-l ținem, el voia să plece! Ori era confuz, ori încăpățânat!”. „Și? Ați reușit să-l repuneți în pat?” „Da, am reușit, avem deseori situații asemănătoare!”
Bine că n-a observat sora că eu încălcasem regulile și am venit singură în pat, mi-am spus. Desigur, nu m-aș fi gândit niciodată la o evadare, dar zău că înțeleg percepția pacientului de a fi fost privat de libertate și dorința lui – irealizabilă de altfel – de a evada!
Am fost nevoită să scriu pățania pe email-ul de la telefoul mobil, laptopul era deja trimis la culcare, adică departe de mine și inaccesibil. Noaptea trebuie să dormi, stimabile Pacient!
Desene de Adelaida Mateescu
