Cu o introducere (a: mică biografie insinifiantă) și un b: scurt slalom printre varii ambiguități sau dubioșenii ale datelor statistice, chestionarelor, sondajelor și recensămintelor sociologice (ba chiar și-un mărunt c:), încerc să sugerez niște răspunsuri mai puțin simpliste, tipicare, bătute-n cuie, răsrepetate. Și-anume la chestiuni gen: de ce nu-s oamenii volubili și sinceri, de ce se fac multe sondaje și chestionare sociologice dinspre defectiv înspre vax, de ce recensămintele-s găunoase ori mint, în ultimă instanță de ce spunem despre noi românii foarte multe prostii. O fi contribuția de față modestă, ori „neprofesionistă” (căci n-are nu numai „sistem”, ci cu deosebire îi lipsește stilistica bățoasă și seacă a dresajului specific „școlii” de expertiză și specializare universitar-academică, neavând nici pe scrobitul „noi”, pe care fiecare ins ce prezintă și comentează statistici musai trebuie să și-l aroge autoritarist, pentru a fi intimidant ori crezut pe cuvânt). Totuși o încerc, intrigat fiind de strofocarea preapuțin utilă, imensul volum cu rezultat marginal, retorica șablonard ignorantă, mirarea puerilă (ș.a.) cu privire la om și la social. Și sper să dau măcar încă un oarecare ghes celor căznindu-se să facă (sau doar plătiți rămân pentru a face) luminiță în privința omului ca ins viu și ca social real.
a: mică biografie insinifiantă
Trec de ani buni, cam zilnic, taman printr-un topos urban considerat de experți punct sociologic nodal. În consecință stabilit și folosit, pentru multă vreme, drept loc de solicitat și distribuit fluturași, reclame, întrebări, sondaje, chestionare, interviuri. Aproape la orice oră aș fi umblat pe-acolo periodic sau aleator, una-două-trei persoane negreșit se strofocau făcându-și treaba. Așteptând cu ochi sleiți ori sclipind ca să-și facă curaj, alegând ba chiar amânând ori evitând aruncarea zâmbetului și-a vorbei miloase/mieroase pentru a opri/pescui câte-un ins. Obișnuindu-se cu refuzurile majoritare, excesive, resemându-se și dând în ușoară blazare, dispărând mai devreme sau mai târziu, după o vreme ori pauză fiind schimbate cu noi/relativ-vechi fețe. Care tineri și tinere, care maturi și-n praguri ușor senecte. Și-mi făceau milă, apoi eram chiar stânjenit, fiindcă de multe ori mă grăbeam, deci refuzam dialogul fie aruncându-le-o vorbă goală, fie zâmbind tăcut, fie doar fixând ochii-n asfalt, poate grăbind pasul, prefăcându-mă că nu văd/aud. Și nu rar îmi aminteam de confesiunile unei vechi prietene, despre cât de grea și umilitoare i-a fost munca (după a 2-a facultate nu-și găsea nimic în domeniul psiho, așa că o vreme a trudit sociologic pe-un salariu mizer) drept agent de aplicat chestionare și interviuri în spațiu public. Așadar, dețineam deja o compasiune sinceră, înduioșătoare, față de toți acești profesioniști ai străzii/trotuarului.
Când pot, îi servesc (mi-am zis). Când nu voi fi avut vreo treabă ori întâlnire deja stabilită pentru a fi/ajunge altundeva, mă voi lăsa acostat. Atât doar c-a urmat să rămân de cele mai multe ori cu disponibilitatea-n desagi. Uneori nu eram nici măcar privit sau agrăit (probabil după mutră, sex, vârstă). O dată am fost întrebat despre țigări. Nu fumez, deci interviul nici n-a-nceput. Altădată: sondaj despre bere. Iar nu era cazul. Băuturi gazoase și răcoritoare… mneah!: nu mai pupasem de două decenii. Altădată depășisem vârsta limită. Să nu uit: multe solicitări care furau vreme erau vizibile deja de la distanță, sugerate fiind de grosimea caietului purtat de respectivii sondori; alteori mapele erau subțiri sau aproape absente, cuprinsul interacțiunii presupunând intrarea într-un birou al clădirii apropiate, pentru compararea și aprecierea de obiecte după impresii și senzații personale, ba chiar și pentru gustarea de alimente, ingrediente, băuturi. Odată era vorba de ciocolată și chiar m-aș fi dus, dar eram grăbit și presat de vreme, regretând instant. (Mi-am și declarat nemulțumirea față de persoana din pricina căreia, neavând cum să-mi încalc promisiunea prezenței la fix, am zis nu taman la degustarea de dulce.) De dus, intrat și completat un chestionar pe computer am reușit a merge o singură dată. De milă (doamnă trecută, obosită, înfrigurată, milogindu-se). O sală îngustă, înghesuită, probabil de foste „jocuri mecanice” sau „net cafe”, împuțită rău, în care peste neaerisire și igrasie se și fuma discret. Pe ecrean: întrebări slab sau prost formulate, ambigue, cu posibile interpretări și răspunsuri diferite, care mă iritau un pic, deoarece chiar voiam să le dau satisfacție cinstită. Iar biata femeie încerca uneori să opteze sau să-mi sugereze vreun oarecare răspuns doar ca să fie. Iar la sfârșit a vrut să mă răsplătească cu nu știu ce pachețel, în pungă de plastic boțită, pe care nici nu l-aș fi atins, așa că l-am refuzat politicos și-am rugat-o să-l rețină pentru sine sau să-l dea altcuiva. În atmosfera din respectivul interior tipic coclaului sărac și neigienic, femeia s-a emoționat și mi-a mulțumit aproape sticlindu-i un ochi a lacrimă. Totul m-a stânjenit, drept pentru care mi-a fost mai ușor să consider încheiată propria contribuție caritabilă la truda atât de formală a unor sacrificați sociali, expuși benevolenței publice.
Din poveștile altora știam deja cât de greu era s-ai succes ca operator în call-center, să treci peste umilințele și înjurăturile primite de către agenții puși să deranjeze mai mult sau mai puțin aleator inșii pentru a le solicita interviuri, participări la sondaje de opinii, bifări de marketing, reclame, servicii. Iar altcineva mi-a detaliat cum a ajuns operator de date într-o secție de votare (cu recomandare iar ulterior așteptare a cotei de recunoștință), cum s-a pregătit și cum a muncit în spatele tabletei electronice, experiență care iar mi-a betonat empatia egal condescendentă și compasională față de debutanții în sociologie. Altminteri jenă resimțind și față de avansații și seniorii bine instituționalizați, plângându-se surexcitați și agitându-se etern stresați (deh: dificultatea adunării datelor, variantele analizării, interpretării și sistematizării, indicele/gradul de imprecizie și procent eronat, întârzierile, pripa sau presiunile finalizărilor, etc).
Decând cu generalizarea onlainului, de-un pumn de ani au dispărut majoritatea acestor forme de colectare de date (terenistice nu doar la figuratul desemnând expertiză specifică, ci și la propriul expunerii la colțul străzii, în aglomerația piețelor, în împiedicarea mărșăluirii preocupate a oamenilor pe trotuar). Distanța fizică a multiplicat acostarea mai puțin agresiv-corozivă, dar a atenuat din dificultatea, rușinea respectiv aroganța interacțiunilor forțate spontan. Pe net poți mai ușor evita sau șterge solicitările indezirate. Și se evită socio-tentația pragmatic-flirtuală a agățării indecvate a tineretului numit prospătură, ca și sociologia umiliarii prin refuz brut sau rictus a adulților inatractivi somato-relațional. Cu-atât mai mult cu cât despre ce/cum vorbim/gândim constituie, pentru pietonul național, interes de grad 2-3-5.
b: scurt slalom printre…
Ultima apreciere n-a fost nicidecum (doar) o răutate; goală sau cu substrat minor, demn de ignorat. Ci mai degrabă un prezumptiv veridic. Gen vulpile mici strică viile, agurida rară, tot vinul. Iar când muște minuscule ori șoricei se fac roi, ușor se iscă molima, invazia, infestarea. Oamenii sinceri și eficienți trebuie să se gândească nu la ce vorbesc și se gândesc toți, ci la ce de regulă se ignoră, se face scăpat, se reține sub preș. Iată de ce, cu cele mai infinitezimale șanse, cu cele mai numeroase eventualități de-a nu pricepe/evalua/reține de-adevăratelea nimeni, avansez aici câteva puncte/subpuncte. Hai să zicem: de pus în vederea „colegilor de la academia” de sociologie, psihologie, antropologie, etnologie, asistență socio, micropolitologie, tranzitologie, futurologie (etc); ba chiar și a influensărimii de flecăreală ori de televizionime populară.
1) Abordarea și interacțiunea directă, bruscă, neanunțată și neașteptată, nu e nici confortabilă și nici autentică pentru multă lume. Pietonul sau plimbărețul, cât ar fi de sociabil, totuși e cufundat fie în lumea propriilor gânduri și drumuri, în auzirea propriilor voci ori în selectarea zgomotelor ambientale, în privirea evenimentelor străzii, a arhitecurii, luminii, atmosferei, oamenilor, reclamelor. Iar acuma, când toată lumea e cu ochii sau cu urechea în telefon (ba chiar și-n vreo cască ce te condamnă la autism și surdomuțenie socială), orice acostare civic acceptabilă nu mai poate fi binevenită. Uneori, chiar și o banală întrebare a vreunui trecător despre direcția spre alt loc, stradă sau instituție te bruiază ori nedumerește un pic, inclusiv făcându-te să nu mai fii sigur în legătură cu ceva ce-ți este altminteri foarte familiar. Prezența de spirit, ca să nu mai vorbesc de disponibilitatea atât de capricioasă a fiecărui moment și context, nu e totdeauna de maximă promptitudine, de prezență de spirit, de vigilă trezie.
2) Nu doar la întrebările de tip interviu și sondaj anonim, ci chiar și la cele de tip recensământ personalizat și legal (și-n ciuda amenințării că poate fi pedepsit pentru dezinformare sau erori), omul răspunde nu doar cu intelectul rece, robotic, dând „informații exacte”. Declarațiile individului provin din integralitatea psihologiei sale, fiind (re)formulate și expediate cu tente iraționale și remodelări subliminale care depind de momentana „starea de spirit” (nervi, chef, prejudecăți, temeri).
3) În condițiile anonimității sau ale avatarului onlain, omul e o făptură pe de-o parte superficială, pe de-alta foarte sturlubatică, șugubeață. Chestionarele nu se completează numai cu seriozitate, ci și cu umorul pleznelii. Vezi (de pildă în Recensământul populațional al României anului 2022) numărul exagerat al adolescențelor români care s-au înscris drept căsătoriți, divorțați sau văduvi. Experții care s-au grăbit se le afle cele mai onorabile și inteligente scuze și-au expus mai degrabă propria deșteptăciune teoretică, nescuzându-și propria lipsă de introducere în psihologia omului real, sau măcar familiaritatea cu comportamentul onlain al unor largi majorități umane de pe tot mapamondul. Replicile, comentariile și răspunsurile enorm de multor tineri sunt pripite și neverificate înaintea salvării sau expedierii lor. Dar mai ales sunt spontane, în sensul chefului sau a lipsei de chef momentan, sunt rebele, așadar amuzante, șmecherești sau ironice, evazive și ambiguie, zmângălite tocmai din dorința de epatare, de surprindere sau de confuzare a destinatarilor. Pentru mulți tineri, onlainul semnat tot pare demianonim, tot e ca scrierile pe garduri și ziduri, cândva.
4) Românul „istoric” sau „tradițional” nu e un tip (psihoantropologic) foarte spontan. La orice întrebare pusă brusc, ori va arunca un răspuns cu grație sau conținut valabile pe moment, dar nereflectat și poate nesatisfăcător pentru el însuși, ori se va fâțâi ezitant, va da ocoluri care vădesc (fără să declare) nevoia de context, introducere, explicație, paranteză, indirectețe. Interviurile sau chestionările rapide, pe stradă, pot fi bâlbâte, evazive, improprii chiar pentru mintea și gura omului binevoitor, fiindcă sunt fie de o spontaneitate egală cu „scăparea”, fie de un inautentic, impropriu, neserios sau nesatisfăcător pentru respondent. Moștenitor al unei mult prea adâncite tradiții reactive transmise intergenerațional în chip subconștient și reflex, și-anume aceea de inhibare, retractilitate, automenajare și mai ales divagare, mai bine întrebi un om același lucru încă o dată, cu alte cuvinte, după câteva ceasuri, zile, săptămâni. De fiece dată îți va spune ceva un picuț diferit, altfel, tot provizor, tot tranzitiv. Tre să faci o sumă, o medie, sau mai bine să precizezi data, ora, gradul de încredere, liniștire, relaxare, disponibilitate sau bunăstare (respectiv iritație) psihică.
5) Autohtonul este (de parcă n-are cum să nu fie) neîncrezător, suspicios. Cel puțin adulții și mai ales seniorii, aproape toți. Doar excepțional aceștia din urmă nu-s reținuți și sceptici, gândindu-se tot timpul „oare ce-or mai vrea ăștia de la noi”. Oricât de opulente sau ingineresc listate, explicațiile nu-i ajung, temându-se de interese, perversități, manipulări ascunse, ticluiri sforare. Chiar dacă greșește, interlocutorul obișnuit și „omul simplu” tot se face de mai degrabă încredere decât reporterii de teren, dar mai ales decât reprezentanții oficiali ai instituțiilor și decât politicienii (pe care oricum nu dă o ceapă degerată, de care-i preadecepționat, preasătul).
6) Autohtonul nu e (tot psihoantropologic vorbind) un tip foarte sincer. O dată, n-are cum fi, căci de-adevăratelea numai rareori știe ce se petrece, ce știe/pricepe pe sine, poate ușor să aleagă din ce se spune de obicei, din ce se spune de alții, de cine e conștient sau inconștient influențat, care-i opinia sau opțiunea care chiar îi aparține, ori care rămâne valabilă pe vreo perioadă mai lungă, pe care o chiar poate asuma și aplica, dacă și peste o oră sau mâine va fi aceeași. Cunoașterea de sine, la concetățeni („în limesul limbilor romanice”, „la români, slavi și alte popoare” – ca să evoc sintgame comparativiste celebre), nu e lucru frecvent discutat, nici de șagă, adică neobstaculat la greu. Ce „utilizăm” noi drept cunoaștere a sinelui, eului sau personalității proprii e nu doar subțire, emotiv și confuz, dar și confuzat rău de către obsesia de a fi cunoscut/apreciat doar în cele mai nobile sau admirabile feluri. Cum se vrea înțeles/cunoscut/recunoscut omul domină mult asupra oricărei tendințe de a se recunoaște ceva mai scurt sau mai superficial decât alții/oricine. Amorul propiu și narcisismul, dorința de a impresiona și domina el însuși, inacceptarea oglinzii și a analizei critice, sunt demoni forțoși rău. Ca să răzbească social trebuie alimentați cu multă trufie, egocentrism, aroganță, tupeu. Virtuțile reale sunt disimularea, șmecheria, minciuna salvatoare sau aducătoare de profit. Orice aducând a sinceritate (echivalent al prostiei, naivității, ratării) este handicapat/limitat din start, actul acesta generalizându-se în chiar fondul intim, protector și impunător, al eului. La fel ca în cazul conceputului de liber, omul nu e sincer fiindcă despre sinceritate are doar o idee teoretică, limitată, mediind sau acoperind resturi/lesturi, compromisuri, trocuri ocazionale și oportuniste, mulțumiri sau rezumări la circumstanță și incident.
7) Cunoașterea de sine nu e un concept românesc. Despre el vorbesc doar filozofii, dar nicidecum cu vreo aplicabilitate etnonațională, ci doar de amorul teoriei și-al artei speculativ-livrești. El însă constituie pâinea psihologilor, psihoterapeuților și în măruntă măsură a psihiatrilor, însă aplicat cam numai pe cazuri individuale, particulare, reduse la socialul mărunt. În vreme ce religia (aplicată la nivel popular) chiar evită procesul cunoașterii/căutării sinelui veritabil, substituind conceptul respectiv cu dogma și cu loialitatea instituțională, punând sufletescul pe seama providențialului și-al clericilor mediatori. Sondarea, intervierea și chestionarea omului comun, majoritar, nefamiliar cu complexitatea psihicului și a mentalului după performanțele psihologiilor și-ale filozofiilor evoluate, se lovește implacabil de majorele confuzii ale autocunoașterii limitate, ale confuziilor și erorilor dintre eul real și cel proiectat, dezirat, țintit narcisist. La întrebările standard (de tip american) ale sociologului va răspunde cel puțin marginal, trunchiat, prin formule banale sau generaliste, poate chiar eronat; ca în etnologie și antropologie mai degrabă fiind utile observarea prin coabitare și petrecere de timp mult împreună cu subiecții investigației. Întrebările nu trebuie să apeleze la memorie (biografică sau culturală), ci la sinceritate. Omul simplu mai degrabă apelând la conjecturi sau exemple ce i se par relevante, narațiunea neintrând însă în orizontul de bunăprimire sau procesabilitate al sociologului foarte targhetat. Câte din prognosticurile sau procentajele stabilite prin numărarea de „da”, „nu” sau „nu știu” nu ascund și plictisul, pripa, neînțelesul sau dezinteresul respondenților?
8) Orice întreprindere de clarificare/sistematizare a identității românești dă și ezitări și lacune. Vezi de pildă Psihologia poporului român – profilul psihologic al românilor într-o monografie cognitiv-experimentală(Daniel David, 2015), plină de detalii, date empirice, aitemuri și entriuri la toate nivelurile de determinante posibil psiho-sociale, emotive, voliționale și comportamentale, bașca etnice, transformate toate în procente, indici și comparații internaționale. Și după care românul pare a avea o mie și-una de caracteristici comune cam tuturor popoarelor, totuși nimic neclarificând de ce nu are și trăsăturile generale ale acelora, performanțele altora, rezultatele sau eficiențele psihologice, economice, sociopolitice și morale ale altora. Pe scurt maxim: un tom gigant, acoperind o muncă imensă, dar sfârșind în indexarea/listarea de copaci care nu reliefează nicio pădure. Și mai vezi (alt de pildă) recensămintele, care cu cât s-au tehnologizat și superiorizat cu timpul, parcă-n răspăr sau ciudă au ajuns să prezinte tot mai multe erori, fragilități, lacune, îndoieli. Doar cel mai recent face lumea să se mire cum de lipsește (parcă din senin) minimum 1 milion de cetățeni din cifra de-acum 10 ani, că despre peste 2,5 milioane de indivizi nu se știe de ce limbă maternă, religie și etnie ar putea fi, că penticostalii s-au înmulțit exponențial iar ortodocșii și-au subțiat rândurile (chiar de rămân cei mai vizibili și vocali). Răspunsurile, ideile sau scuzele analiștilor și comentatorilor acumulându-se, abundând, însă tot ignorând „sufletul” adevărat al oamenilor de zi cu zi, astfel rămânând de-ntrebat de ce concetățenii au preferat să treacă cu vederea multe bife, sau mai degrabă să tacă chitic. Altminteri, se ignoră marea disponibilitate de localnicului de a deprecia, nu doar neînțelege, unele întrebări sau aspecte, de a taxa și-aș ținea gura, de a protesta sau de-a se eschiva refuzând să răspundă la întrebări rigide, idiot de simpliste, care permit mai degrabă suspiciune, neîncredere, silă.
De ce să-și declare omul apartenența la vreo religie câtă vreme de asta depind contribuțiile financiare și facilitățile acordate de Stat instituțiilor religioase (cele care au și destui contestatari lăuntrici)? De ce să se declare de-o afiliere sau alta unii inși care socotesc credința ceva foarte liber, intim, personalist? Sau care în perioada actuală a vieții nu-și profesează religia moștenită, ba o chiar pot detesta, îi critică și chiar îi disprețuiesc pe unii preoți, urmând ca doar spre bătrânețe să redevină (cum se-ntâmplă destul de frecvent printre concetățeni) de-a dreptul bigoți? De ce să se declare unii neoprotestanți sau evanghelici dacă aderă la un cult care s-a rupt de marile clase tradiționale, dându-și per comunitate un nume nou, independent, devenind sectă mai mult sau mai puțin originală. Desigur că azi moda e să acumulezi cât mai multe determinații, titulaturi și identități, să te umfli-n penele câtor mai multor disponibilități sau apartenețe civice, de pildă pretinzând că n-ar trebui nici să intereseze, cu-atât mai mult să nu supere pe nimeni, dacă ești și spui doar unui grup restrâns că ești homosexual, ortodox și yogin, un pic budist, fengșuist, cabbalist, șaman niueigi sau numerolog (așadar specialist în chestii asiro-babilonian-caldeene pescuite din cărți americane). Dac-ar fi fost să completeze acu 100 de ani un chestionar de genul acesta, invaziv-indecent și rezumativ/restrictiv, permițând bifarea unei singure căsuțe, oare Regina Maria de România ar fi scris Church of England, BOR, sau Bahai?
Dar etnia și limba maică-si de ce și-ar declara-o toată lumea, nonșalant, fără rezerve (ca pe răspunsul neutru și unic la-ntrebarea cât e 2 cu 2), fără senzația unei intruziuni sâcâitoare, discomfortante? Ce, nu mai sunt destui greco-catolici detestați de ortodocși? Sau ortodocși mai spre Oastea Domnului, ori alții cu resentimentul trecerii forțate a părinților lor grecocatolici la un cult lipsit – în ochii lor – de standardele morale și de disciplina apropiate catolicismului și reformaților, așa încât să nu se grăbească să se afișeze, sporind și ei numărul, autoritatea și finanțele arogantei biserici a celor 86% (cât numai Iliescu obișnuia a obține-n alegeri)?
Cât de spontan și neaoș (mi-amintesc) pot scuipa surdinat ungurii, secuii, ceangăii și sașii câte-o înjurătură (iar turco-tătarii și lipovenii cât de brusc, profund și lung știu tăcea) la auzirea unor întrebări ce pot isca-n ei amintiri stânjenitoare, nedreptăți, traume, orori sau măcar bancuri preluate familial… Nu-i de mirare. Uneori o-njurătură scurtă (nu doar cele perorate lung, cu furie sau euforie) subînțelege cât două mii de cuvinte. Absențele mărturiilor de recensământ mai degrabă, sau cel puțin des, au o atare sursă, atitudine, mesaj, sens. Câți români nu și-au redobândit apartenența, asumându-și și declarându-și o origine rromă abia în ultimele două-trei decenii, după ce nu-i mai lua și nu-i știa nimeni drept rromi, nu cunoșteau deloc vreun dialect rromani, și chiar în pofida părinților sau bunicilor care-și îngropaseră limba și etnia față de gura și opinia publică? Sau câți dintre cei cu străbuni rromi, la a 2a-3a-5a generație de emancipați și bine integrați social, nu ar avea dreptate să se considere nici rromi, nici români, întrebându-se de ce negreșit trebuie să fie una sau alta, de ce negreșit vreuna singură, de ce n-ar fi literalmente amândouă. Ori ceva/cineva mai presus de vreo limbă (mai ales că acum au mai deprins și altele)… La rându-le, descendenții familiilor mixte nu pot decide, oricând îi întreabă cineva, dacă aleg pe veci una sau alta dintre posibilități la nivel de etnie, limbă preferată, religie, adică de autoidentificare unilaterală, simplistă (atât pentru ei și mai ales pentru plozi).
c: adagiu (sau anticoncluzii)
Sociologia de trotuar/piață publică a dispărut. Slavă Domnului, ne-am apdatat. Totul e onlain, totu-i pe rețele netnografice. Oamenii adoră să piscălească cu 1-2 falange sau unghiuțe, comentând, dându-și păreri cât mai unilateral țepoase și jmecherești, precis ambigue și clar neclare, acceptând să azvârle replici, dar nicidecum cu atenție, concentrare maximă, aplicație sau sistem. Citind pripit și foarte parțial… dacă crede cineva că baleiajul cu-n sfert de ochi și neuron minimal pe telefon sau laptop, cum fac masele majoritare, respectivul act chiar înseamnă citit, sau că garantează mai des decât niciodată vreun adevăr priceput, se înșeală. Tot ce se comentează în onlainul anonim e capricios, sincer în conformitate cu senzația de moment, gândit/țâșnit spontan, deci nu foarte profund. În fiece altă ocazie, același ins va fi putut comenta/replica/răspunde foarte diferit. După cum în o mie de-ocazii, va trânti cam aceleași fraze. Cu genul acesta de „neocomunicare”, slavă/neslavă Domnului, e clar c-am dat de dracul. Cu ce date corecte și informații oneste se mai pot extrage din ce-ar bifa respondenții chestionarelor benevole și anonime, prin abordare electronică, mai bine o luăm de la zero. De putem afla vreun 0 (sau măcar 1).
