Sindromul mandatelor multiple

Conform cutumei, să lămurim întâi ce „vorbim”. Verbul mandare, a încredința, a da o însărcinare, a recomanda e evident din latină căci altminteri nu ne-ar interesa. Ne vom raporta la rădăcina lui în mandatum, împuternicire, însărcinare și nu la fr. mandat sau germ. Mandat. Desigur, în multiplicitatea lor, mandatele pot fi neplăcute, adică de aducere, de arestare – rezolvabile umanitar  prin mecanismul juridic-financiar – sau poștale, nevinovate în general dacă vin la timp (?). 

Atâta doar că de data aceasta – deși în vogă – nu mă voi referi la aduceri, arestări ci la mult doritele mandate obținute prin procesul electoral periodic. Dacă există funcții mandatate pentru maximum două perioade, nu întâmplător – nu le numesc, se cunosc -, apare tot mai insistent un nou sindrom: acela al mandatelor multiple, adică mai mult de două, nenumărate dacă se poate, iar aspectul l-au relevat și discuțiile în jurul a nu știu câtei legi a învățământului, spre pildă. Dacă până acum puteam observa sindromul mandatului secund, adică mandatatului i se urca la cap știind că oricum al treilea nu poate urma (onoare excepțiilor pentru că au existat), în cazul mandatelor multiple situația se schimbă. Mandatatul va conduce ad libita Caesarum, după bunul plac al împăraților fără a fi caesar, (căci doară e democrație), mulți și mulți ani dacă va ști să își aranjeze re-re-re-realegerile. 

Fără  îndoială că împlinirea sindromului multiplicat nu poate duce decât la dictatură care însă, oricât de latin conceptul, nu are nimic cu realitatea istoric-lingvistică. Iar aceasta pentru că dictatura clasică e  benefică și Statului și cetățenilor. Mai precis: în vremuri de criză statală, Senatul (din Roma) alegea și deci mandata un magistrat de rang superior în funcția de dictator pe o perioadă de 6 (șase) luni (substantivul derivat din dictare a impune, frecventativ al lui dicere moștenit în română a zice). Dictatorul roman putea apela la varii mijloace pentru a ordona și salva Statul. Spre deosebire însă de dornicii homunculi dictatoriali contemporani nouă, cel ales odinioară era cercetat după șase luni de o comisie (cu adevărat) senatorială și, oricât de benefică le-ar fi fost Statului și poporului… dictatura, în cazul relevării unor abuzuri, urma, conform legii,  condamnarea la… sinucidere. 

Quinctius Cincinnatus a rămas în istorie singurul roman (secolul V a. Chr.) ales dictator de două ori (în mod excepțional, căci legea  permitea un singur mandat!). Tradiția spune că vestea celei de a doua mandatări adusă de o delegație senatorială, l-a aflat pe deja octogenarul  Cincinnatus  arându-și câmpul, aratrum Cicinnati, plugul lui Cincinnatus devenind un simbol al sobrietății romane. Nu numai că nu a căzut în sindromul mandatului secund, dar a doua zi după încheierea mandatului, s-a întors la același plug. Americanii și-au numit un oraș în onoarea lui: Cincinnati.

Până la urmă, (post)modernul sindrom al mandatelor multiple poate fi și consecința confuziei verbale, între verbe adică, mai ales în condițiile necunoașterii deja firești a latinei: mandare nu e tot una cu mandere a înfuleca, a mesteca, chiar a roade curelele (de foame… ). 

Addendum: un senator american a propus la un moment dat un cu totul excepțional al treilea mandat pentru un fost președinte considerat oarecum „salvatorul nației”; a doua zi a trebuit să-și dea demisia din Senat. 

 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *