Simplitatea înșelătoare caracteristică a lui Kazuo Ishiguro este o afacere riscantă în narațiuni ghidate de temele preferate ale ficțiunii speculative. Forța reținută pentru care povestitorul laureat al premiului Nobel este adorat de fanii săi poate fi observată și în Klara și Soarele, romanul său cel mai recent și nominalizat la premiul Booker. Naratorul său este robotul Klara, un așa-zis Prieten Artificial (PAr), disponibil familiilor care își permit modificarea genetică a copiilor cu scopul de a îmbunătăți capacitatea lor intelectuală și prestația academică („elevați”). Permițându-i inteligenței artificiale să fie auzită la persoana întâi, vocea conștiinței, autorul creează impresia că Klara ar ascunde emoții mai profunde decât ceea ce spune, exact așa cum am simți în cazul unui narator uman care vorbește la persoana întâi. Limbajul Klarei nu diferă foarte mult de cel al unui copil uman și m-am simțit oarecum manipulată de simpatia pe care o trezește acest punct de vedere. Însă obiectul adevărat al cercetărilor lui Ishiguro nu este atât posibilitatea conștiinței inteligenței artificiale, cât comportamentul uman într-o lume în care această evoluție etico-tehnologică s-ar produce.
Cu pasaje citabile emoționale care amintesc de Micul Prinț, cartea lucrează cu conceptul cunoscut din filmele de animație Toy Story (Povestea jucăriilor), în care obiectele neînsuflețite sunt devotate în secret proprietarului lor uman. Studierea inimii umane prin intermediul replicii sale artificiale ridică întrebarea interesantă: ce face ca umanul să fie uman? Conștiința? Sensibilitatea? Ishiguro oferă un răspuns categoric, iar prin această morală mult prea klară romanul pătrunde mai adânc în teritoriul Young Adult.
Tropii genului YA sunt evidenți. Critica asupra comportamentului uman este formulată de observatorul automatizat căruia, de exemplu, furia i se pare o emoție ridicolă de neînțeles. Acțiunea se dezvoltă prin răsturnări de situație implauzibile: este uluitor consimțământul celor apropiați ai bolnăvioarei Josie la planul luddit al Klarei. Nu ne surprinde încercarea anemică a autorului de a crea un limbaj specific, așa cum se cuvine unei lumi literare distopice. De exemplu, telefonul este numit „oblong” (engl. oblong) – un detaliu care la prima apariție chiar i-a scăpat traducătorului român în scena care descrie diminețile tipice ale familiei: „We would find the Mother sitting at the Island, staring at her oblong as she drank her coffee, Melania Housekeeper hovering nearby…”, redată în varianta română fără logică sintactică și cu cuvântul englezesc luat drept adverb, în mod inexplicabil și incorect: „O găseam pe Mamă așezată la Insulă și privind-o pieziș în timp ce-și bea cafeaua, iar Menajera Melania se învârtea prin jur…”. Din fericire, următoarele apariții ale termenului în ediția Polirom reușesc să îndeplinească funcția gândită de autor. Sporind senzația că avem de-a face cu un text scris în codul literaturii de tineret, dihotomia rațiune-emoție ne este și ea servită în termeni neechivoci: „Am auzit că B3-urile astea noi stau foarte bine la capitolul cognitiv și reamintire. Dar că uneori pot fi mai puțin empatice”.
În ciuda acestor lipsuri ale execuției, straturile metaforice sunt inspiratoare. Structura în șase părți a narațiunii aduce în minte cele șase zile ale creației. Ignoranța inexplicabilă a PAr-ului – alimentat de energie solară! – cu privire la sistemul solar mută accentul pe dimensiunea spirituală: oamenii înșiși au puține cunoștințe despre Creatorul lor, chiar dacă sunt „alimentați” de acel Creator. Klara se raportează la Soare în același fel în care oamenii se raportează la Dumnezeu. Rugăciunile ei către Soare sunt la fel de îndrăznețe ca și rugăciunile omenești către Dumnezeu. Când cererea ei pare să nu primească răspuns, ea încearcă să găsească explicații așa cum ar face un copil uman inocent: „Înțelegeam bine că, în ciuda bunăvoinței lui, Soarele era foarte ocupat”. În percepția Klarei, Soarele se bucură de iubirea umană pe care o binecuvântează așa cum o face un Dumnezeu personal: „ea și bărbatul s-au strâns în brațe atât de tare, încât au devenit o singură ființă, cât amândoi la un loc, și Soarele, observându-i, și-a revărsat razele hrănitoare asupra lor”.
Așa cum oamenii își aduc intuitiv ofrandele în schimbul ajutorului divin în care își pun speranța, tot așa și Klara își prezintă jertfa: lichidul tehnologic de care are nevoie pentru o funcționare adecvată. În cele din urmă, vindecarea lui Josie este adusă nu de sacrificiul Klarei – căci, într-adevăr, ce ar putea oferi ființele inferioare unei ființe superioare – ci de încrederea ei necondiționată în bunătatea Soarelui. Acest detaliu frumos înrudește narațiunea mai degrabă cu lumea mitică a Uriașului îngropat, decât cu cea siropos-distopică desenată în Să nu mă părăsești. Însă ceea ce îmi doream de la acest roman era mai degrabă rafinamentul din Nemângâiații, care lasă loc aprofundării fără să servească morala pe tavă.
Klara se dedică complet lui Josie din momentul în care este aleasă de Josie în magazin. Din acest moment, Josie devine singura ei preocupare și se naște dimensiunea personală. Ishiguro lasă neelucidat misterul nașterii acestei conexiuni, dar explorează pe larg elementul constructiv esențial al relațiilor umane: reciprocitatea. Josie vrea ca Klara să vină de bunăvoie, asigurându-i libertatea de a spune nu. Însă, la rândul ei, și Klara o lasă pe Josie să descopere că ea se află încă în magazin fără a atrage atenția fetei.
Incapacitatea Klarei de a spune „tu” atunci când îi cere interlocutorului uman să facă ceva – deci în acele momente care îi solicită nu doar puterea de observație, ci și implicarea – evocă cele două tipuri diferite de relaționare pe care Martin Buber le examinează în Eu și Tu, cartea de căpătâi a întâlnirii. Filosoful numește perechile verbale Eu-Tu și Eu-Acela cuvinte fundamentale. Acestea nu sunt simpli semnificanți, ci întemeiază o relație ființială. În calitate de PAr, un „Acela”, Klara este incapabilă să se angajeze într-o relație de tip Eu-Tu, deși o imită bine. Ea nu poate rosti „tu” din cuvântul fundamental buberian „Eu-Tu”, deoarece acesta poate fi rostit numai cu întreaga ființă, iar ea tocmai ființă nu are, doar existență. Chiar și realitatea fizică o procesează nu ca pe un continuum unic la care participă fără piedici, ci câmpul ei vizual este organizat pe casete. Pentru ea, emoțiile se nasc în minte, nu în inimă. Detaliul acesta dispare în mod nefericit în traducerea română, care omite nuanța genială din originalul „fear came into my mind” (frica a cuprins mintea mea) și optează pentru o formulă simplistă care nu sesizează expresia neobișnuită a englezescului: „pe mine m-a cuprins frica”. Găsim aici un exemplu grăitor al acelei simplități aparente pentru care Ishiguro este apreciat. Tot așa, în scena în care însoțitoarea-robot își amintește de taximetriști, ea spune că „încercam să-mi închipui cum ar arăta un trecător anume cu chipul schimonosit de furie”, acolo unde originalul, nu întâmplător, e mult mai sugestiv: „I tried to feel in my own mind the anger” (am încercat să simt și eu în mintea mea furia). Fiind copie a unui om, și Klara are nevoie de relații, iar colegii ei PAr vor avea întotdeauna un loc special în inima ei – vreau să zic, în mintea ei. Oare calitățile esențiale ale omului – iubirea și bunătatea – sunt atât de intrinsec susținătoare de viață încât ele se vor forma chiar și în entitățile artificiale care au fost programate să le reproducă?
După ce proiectul de a menține existența lui Josie nu mai este necesar, concluzia pe care Klara o formulează despre esența unui om – legăturile sale ireproductibile – m-a făcut să întind mâna după pachetul de batiste:
„N-am reușit niciodată să știu exact ce simțeau pentru Josie în inimile lor”.
O mică imprecizie traductoricească se strecoară și în acest punct culminant al experimentului de gândire efectuat de Ishiguro. Aici originalul folosește o structură echivalentă cu forma negativă a condiționalului optativ perfect („I’d never have reached what they felt for Josie in their hearts”), prin care concluzia Klarei nu rezumă doar trecutul, ci sugerează (optimist?) că emoțiile umane vor rămâne nesubstituibile și în viitor.
Morala narațiunii este formulată, nesurprinzător, de către Tatăl, membru al rezistenței. El compară inima omului cu o casă cu multe camere. Amintindu-mi de hotelul pe deplin ocupat descris în paradoxul matematicianului David Hilbert, în care toți cei cazați pot fi mutați cu o cameră mai departe pentru primirea unui oaspete nou, în inima omenească – spune Tatăl – ar exista întotdeauna o altă cameră care se deschide din camera în care pășești. „Camere înlăuntrul altor și altor camere”. Este subtil paralelismul dintre casetele prin care Klara vizualizează fragmentar lumea și aceste camere infinite – infinitul însuși ascuns, lin, în inima omenească. Această adâncime insondabilă nu poate fi niciodată surprinsă de inteligența artificială. Să sperăm.
