Omul nu are nevoie de profeți, ci de profeți falși – spune László Krasznahorkai, care în Herscht 07769, cea mai recentă carte a sa, publicată la editura Magvető, rezervă un rol important lupilor, neonaziștilor, fizicii cuantice și muzicii lui Johann Sebastian Bach. În opinia sa, în zilele noastre, cultura înaltă nu doar e pe cale să fie învinsă, ci a fost complet distrusă de piața care îl degradează pe Homer în benzi desenate și pe Shakespeare într-o întrebare dificilă în ineptele concursuri televizate. El continuă să creeze din inerție, așa cum roțile unei mașini răsturnate într-un accident se mai învârt pentru o vreme. Dar, oare, de ce fug oamenii de libertate? Cum poate cineva suporta ca în capul lui să vorbească neîncetat milioane de personaje care vor să pătrundă în realitate? Care este singurul lucru pe care nu îl poate privi cu compasiune? Și lumea chiar s-a născut din speranță? – Interviu realizat de Márton Jankovics.
NOTĂ: Interviul lui Jankovics Márton cu Krasznahorkai László a apărut inițial în limba maghiară pe 24.hu.
Traducere în limba română realizată de Amik Annamária
Ați întâlnit vreodată un lup?
Unul viu, încă nu.
Dar unul mort?
Unul mort, da.
Asta înseamnă un lup împăiat?
Împăiat, lovit de mașină, ucis.
Acest lup mort a avut un impact atât de mare asupra dvs., încât animalul a devenit un laitmotiv în cărțile publicate, cum ar fi cea mai recentă?
Când mă gândesc la pisica de jertfă din Satantango, la câinele muribund din A Mountain to the North, a Lake to the South, Paths to the West, a River to the East sau cățelul fidel din Întoarcerea acasă a baronului Wenckheim, este dificil să explic de ce tocmai lupul este distins și iese în evidență în unele dintre cărțile mele. Niciodată nu m-am gândit la acest lucru. Poate pentru că în raportul om-lup, mai întâi m-au zguduit nu animalele, ci oamenii care au purtat cu ei povești grele cu lupii. Sub efectul lor, acest animal straniu a căpătat un sens mai profund și încet s-a transformat pentru mine într-unul prin care libertatea își arată natura sa adevărată. A devenit un simbol al naturii însăși, un reper al foametei și al amenințării constante la adresa vieții, prin care transpiră ceea ce este cu adevărat natura: o luptă teribilă a participanților organici și anorganici, în care norocosul cel mai puternic câștigă.
Sunt aceste povești zguduitoare pentru că cineva, om sau animal, este întotdeauna rănit în ele?
Nu știu de nicio ființă care, fiind liberă, să nu ființeze între zăbrelele ostilei structuri a expunerii și, în acest chip, să nu fie aruncată în ghearele vulnerabilității. Prima mea experiență cu lupii a fost destul de indirectă. Într-o noapte, la Berlin, m-am trezit în fața televizorului și, pe jumătate adormit, am urmărit un program. La început, am înțeles doar că echipa de televiziune se deplasează într-un mic sat german să caute un așa-zis om-lup. Găsesc acolo o casă drăguță, în ea soția și fata adolescentă. Le întreabă de bărbatul despre care se zvonește că are relații foarte strânse cu lupii. Soția, în prezența mândrei fiice, relatează că soțul ei a salvat mai întâi un singur pui de lup rănit, apoi a început să caute ocaziile pentru a cunoaște mai bine aceste animale, iar azi are adunată o haită mică în jurul lui. Echipa îl găsește pe bărbat în curtea din spate.
Este un personaj foarte blând, tăcut, prietenos, care spune că e o exagerare să-l numești om-lup, nu este vorba despre altceva decât că la el cei care altfel ar fi împușcați își găsesc în sfârșit un adăpost.
Apoi, cadru tăiat, trec câțiva ani – atunci am început să mă trezesc și să fiu cu adevărat atent – iar reporterul spune că au primit noi și ciudate vești despre fostul om-lup, așa că s-au întors în sat. De data aceasta, echipa este întâmpinată de o imagine complet diferită: poarta este dărâmată, casa acoperită de buruieni, nu există clanță pe ușă – se pare că nu locuiește nimeni acolo. Îl găsesc pe bărbat în curtea din spate, dar cu greu îl mai recunosc. Neîngrijit, barbă dezordonată, păr lung și gras, geacă tip balon, dar nu mai e doar blând, e mai degrabă timid, parcă i-ar fi puțin frică de echipa de televiziune. Iese dintr-un șopron, și roagă echipa să nu facă zgomot, deoarece una dintre lupoaice naște. Îi este greu să găsească cuvintele, vorbește atât de încet și fragmentat, încât abia îl poți înțelege, însă aflăm că l-a părăsit soția, l-a părăsit și fiica lui, pentru că sătenii le-au batjocorit că locuiesc cu un nebun, iar în ultima vreme el nu a mai folosit casa. Reporterul și echipajul stau nedumeriți în fața cotețului, evident nu știu cum s-ar putea apropia de esența acestei transformări ciudate. Reporterul caută să pună întrebările potrivite, dar nu reușește decât să pună întrebări tot mai proaste, la care răspunsul este mai mult tăcere. La un moment dat bărbatul își cere scuze, rugându-i să nu fie supărați, dar trebuie să se întoarcă la lupoaica gestantă. Și atunci, reporterul i se mai adresează ultima oară, bărbatul se oprește, se întoarce, dar nu se mai apropie. „Vreau doar să știu unde aparțineți, de fapt? Oamenilor sau lupilor?” Acesta ascultă un pic, întoarce capul și răspunde pe o voce abia perceptibilă: „Nu știu, poate acum mai degrabă… lupilor”. Cu asta, se retrage în coteț, iar echipa în zadar încearcă să-l urmărească cu camera prin crăpătura ușii, figurile nu pot fi deslușite. Am fost atât de marcat de toate acestea, încât am contactat-o mai târziu pe soția omului-lup și am întrebat-o ce s-a întâmplat cu ei. Am aflat că ea și fiica ei s-au mutat în orașul cel mai apropiat de sat și își câștigă existența vânzând diverse videoclipuri, înregistrări audio și broșuri executate amator despre omul-lup. A făcut o afacere din soțul ei, pe care l-a urât și l-a părăsit. Mai târziu, când am fost în America, a trebuit să asist la o relație conjugală similară, când am făcut cunoștință cu un muzician de jazz, Henry Grimes, dispărut în circumstanțe misterioase, considerat mort, dar reapărut pe neașteptate treizeci de ani mai târziu. Cu ocazia împlinirii vârstei de optzeci de ani, prietenii lui au susținut un concert într-o biserică ciudată din Manhattan. Muzicianul abia mai era printre noi, și era înfiorător s-o privim pe soția lui vârând în mâna fiecăruia CD-urile și alte relicve primitive. Am cumpărat și eu o grămadă. Din nou am văzut pe cineva comercializat, și mi-am amintit de povestea omului-lup.
Iar mie îmi vine în minte protagonistul uneia dintre cărțile dvs. anterioare, care este îngrozit când caută în zadar urme ale culturii antice chineze în China și găsește în locul lor doar fleacuri din plastic și talcioc. Parcă nimic în viață nu vă întristează mai mult decât transformarea valorilor culturale și umane în obiecte de comerț.
Aș mai putea spune, folosind unul dintre clișeele mele preferate, că sunt un cronicar neuns al unei epoci din care înalta cultură a dispărut deja definitiv. Mai găsim la cozi bătrâni ramoliți – printre care și eu – care, ridicoli pentru epoca lor, își flutură în aer bastoanele decontate de casa de asigurări și șuieră furioși că a existat odată o cultură înaltă, însă cei din jurul lor nici nu îi bagă în seamă, nici nu înțeleg de ce cârâie ăsta aici, de ce blochează coada la farmacie sau în fața casei la Tesco. Nu se mai pune problema ca această cultură înaltă este pe cale să piardă sau că este în pericol, ci am intrat într-o nouă eră, când zona culturii umane necontaminată de piață și incapabilă de a se adapta legilor acesteia, cu alte cuvinte, nevandabilă și prin urmare inutilă, a fost ștearsă de pe hartă, iar în locul ei nu a mai rămas nimic decât ceea ce numeam odinioară cultură de masă, iar astăzi o numim cultură. Ei bine, aceasta se regăsește pe ultimele pagini/minute din produsele mass-media, chiar și acolo sub forma bestsellerurilor sau posibilelor atracții pentru doritorii de distracții. Ca să n-o mai lungim: astăzi nu mai există un reper în comparație cu care poți vorbi de cultură de masă. Nu există alta. Homer este transformat într-o carte de benzi desenate, Shakespeare într-o așa-zisă întrebare foarte dificilă la un concurs televizat, iar Bach în nu-te-supăra-frate.
Este o afirmație dură că nu există cultură înaltă, când atât Bach, cât și cărțile Krasznahorkai au o piață destul de bună.
Izolat mai sunt câțiva care creează în spiritul acestei înalte culturi, dar și ei speră în secret să ajungă pe lista scurtă a vreunui premiu. Însă nu are importanță, într-adevăr a început o nouă eră. Nu are rost să fim uluiți că tinerii și cei mai puțin tineri nu știu cine a fost Zeus, deoarece nici nu prea știu să citească sau să scrie; deși aici mai poate exista o firavă speranță, pentru că o formație pop chiar l-ar putea alege pe acest Zeus drept nume pentru trupă.
Nu merită să te tânguiești pentru asta, pentru că doar devii ridicol. Eu continui din inerție, așa cum roțile unei mașini răsturnate într-un accident se mai învârt. O vreme.
Dar această experiență a declinului pare să însoțească întreaga istorie a civilizației umane. Până și Béla Hamvas, care jelește epoca de aur, îndeamnă la precauție în eseul său despre criza mondială. Ne atrage atenția asupra faptului că în toate epocile, de la Lao Tzu prin Platon la Kierkegaard și Ortega y Gasset, a existat sentimentul că ne aflăm în ultimele minute ale unei apocalipse culturale.
Eu altfel rețin ideea lui Hamvas despre epoca de aur, dar fără îndoială că lucrurile pot fi privite și în acest fel. Într-adevăr este destul de comic să vorbim despre sfârșitul lumii, catastrofe și prăbușire totală când ele par să se întâmple iar și iar. La începutul aproape fiecărei noi ere, adepții erei în declin s-au văzut pe ei înșiși drept campionii unei culturi condamnate la pieire – spun aproape, pentru că în cazul nostru vorbim despre altceva. Monstrul pieței, marele Moloh, și-a dat seama în sfârșit cum ar putea să ocupe și să aducă sub stăpânirea sa, a banului, acel spațiu al valorilor în care domneau bunul gust și simțul formelor și care, până în epoca modernă, de fapt fusese menținut de un strat privilegiat, numit aristocrație, din turnurile principiilor morale și ale ideilor estetice. Marii bocitori ai culturii între secolele XVIII și XX au înțeles situația clar. A fost o perioadă de tranziție când încă mai exista o luptă, dar apoi s-a încheiat și asta, în Amsterdam Van Gogh s-a transformat în magnet de frigider, la Paris Monet în eșarfă ușoară, iar la Kyoto, grădina de piatră a templului Ryoanji într-un turist american de o sută cincizeci de kilograme, care se așază pe margine și cu o singură privire aruncată spre grădină, învăluie Ryoanji într-o asemenea ceață a stupidității încât pur și simplu îl distruge; adică, cu alte cuvinte, victoria este totală, mediocrul este capabil să se facă acceptat, deși cu nuanțe, drept calitate genuină, pentru că nu mai este loc decât pentru ceea ce este barbar, brutal, iar faptul că totul are un preț în dolari și cenți exercită o putere stupefiantă cu care nicio forță istorică până acum nu s-a putut impune în istoria globului. Adică există deja un glob, care anterior nu exista în acest sens al cuvântului. Astăzi producția și consumul de Coca-Cola sunt atât de strâns legate de viața unui micuț trib sud-american, încât nu există nicio șansă să poată fi separate. Trăim în mijlocul consecințelor radicale ale unei revoluții insidioase fără precedent /RIFP/, iar ceva asemănător până acum am observat doar când o civilizație sau alta a dispărut în pubelele istoriei lumii. Dar astăzi nu există civilizații distincte, există un singur glob, iar viața noastră, aici, așa a ajuns să fie.
În cealaltă parte a balanței, există totuși un grad ridicat de democratizare. Ați menționat aristocrația, deși nu știu dacă v-ați referit la aristocrația istorică sau la aristocrația intelectuală. Dar un lucru este cert: acum cultura și alte bunuri sunt mult mai ușor accesibile pentru masele largi care odinioară abia aveau acces la acestea pentru că nici măcar nu știau să citească. Din punctul de vedere al unei elite înguste, desigur, acest lucru poate fi numit declin…
Scuzați-mă că vă întrerup, tocmai asta voiam să anticipez, dar nu am reușit. Înainte să mă numiți elitist, permiteți-mi să mă numesc așa eu însumi: sunt un elitist de neclintit. Iar în ceea ce privește cuvântul aristocrație, îmi asum ambele sensuri. Mă gândesc și la aristocrația istorică, ca să vă dau un exemplu dintre cele care pot fi evidențiate, să ne gândim la palatele lor, la bisericile lor, la arhitectura lor de interior, la existența lor care susținea și înțelegea arta. Să ne gândim la simțul lor estetic, la stilul lor de viață, la acea sensibilitate de neîntrecut, care desigur a avut un preț groaznic, dar acum să lăsăm asta. Da, să lăsăm, și să ne gândim măcar de data asta la forța cu care au susținut cultura înaltă, ca să nu mai vorbim de idealurile lor morale, de altfel rar respectate. Sună ca o poveste, așa-i? Și ca o orbire desăvârșită. Sunt perfect conștient de asta. Și aveți dreptate, căderea rușinoasă nu era întâmplătoare. Democrația modernă este o realizare uriașă și nici nu există o concepție mai justă a societății decât cea din principiile sale. Însă, regretabil, prin distrugerea aristocraticului, ea a anihilat ceva ce îi lipsește în mod tragic atât prezentului, cât și viitorului: marile personalități.
Dar atunci aceste mari personalități sunt doar un ideal, care nu este sigur că își găsește locul în realitate.
Așa este, o mare personalitate nu se acomodează niciodată realității, ci se ridică deasupra ei și întruchipează un ideal, care – tocmai datorită ei – își va găsi un loc în această realitate. Priviți doar castelele de pe valea Loarei, picturile renascentiste, muzica barocă – cei care le-au comandat erau în mare parte aristocrați sau alții care au venit pe urmele acestora. Sună stupid chiar și să spui să ne întoarcem la feudalism, cu atât mai mult dacă privim esența lui, faptul că o elită își asigură existența ținând majoritatea societății în diverse faze ale mizeriei.
Feudalismul a fost, desigur, un sistem profund nedrept și inuman, la fel ca și epocile care l-au precedat. Însă situația este la fel și cu lumea ipocrită numită democrație observată în acțiune, unde – în realitate – sunt cei mai umiliți tocmai aceia a căror libertate este invocată și a căror demnitate se pretinde că este protejată.
Nici măcar printr-o civilizație deosebită nu ne-am putea frâna datul natural în așa măsură încât să creăm dreptate. Cunoaștem consecințele teribile ale reformelor sociale mesianice. Nu există deci izbăvire din nedreptate, suntem niște animale înfrânate care, până la urmă, când se strânge lațul, nu se pot sustrage incidenței legilor naturale. Și atunci lovește paloșul.
Acest paloș modern este totuși mult mai blând, dar în orice caz mai confortabil decât în timpurile mai vechi.
Până ce lovește. Se petrec prea multe dezastre locale atunci când devine clar la ce suntem supuși. Dar fără îndoială, civilizația tehnicii moderne oferă planetei mai multă protecție decât oricare alta din istorie. Nici măreția, nici atractivitatea sa nu pot fi puse la îndoială. Dar nici faptul că ne face conștienți de durata acestei protecții. Și acesta este motivul pentru care miturile, chiar credința însăși, ajung la un sfârșit. O parte destul de mare a planetei nu a renunțat încă la religie și nici la zei. Ceea ce, la o primă vedere, ar trebui să ne pună pe gânduri. La urma urmei, este evident pentru toată lumea că nici miturile, nici credința nu te ajută când ești la ananghie. Ei bine, dar la o doua privire? Când înțelegem că atunci când necazul este mare, pur și simplu nu există nimic de care să ne agățăm decât rugăciunea? Frica nu se lasă de zeii noștri. După cum spune Thomas Bernhard: sunt din ce în ce mai puțini atei într-un avion care se prăbușește.
Multe semne arată că trăim tocmai în perioada de glorie a teoriilor conspirației, știrilor false, fanteziilor populiste și a altor mituri. Dar dacă ar fi așa cum spuneți și s-a terminat cu miturile: ca scriitor și cronicar, nu vă considerați norocos că v-ați născut în această perioadă mai purificată? Corelațiile mari se văd mai clar.
Aș prefera să spun că sunt norocos, dar nu. Nu văd cu nimic mai clar în chestiunile care i-au preocupat pe Homer, Dante sau Shakespeare. Din acest punct de vedere, artistul de astăzi este poate într-un dezavantaj mai mare. Moloh îl apasă cu o forță imensă și este teribil de greu să nu profiți de oportunitățile oferite de civilizația tehnică. Întreaga noastră viață se întrepătrunde cu această nouă ordine, care stinge luminile orientate pe realitate și rulează un film – mereu același film. Moloh își ține afacerile la vedere, brutal de nedeghizate, dar își orbește supușii. Îl amenință un singur pericol: adevărul. Din acest motiv comunicarea în masă este o forță atât de mare și a devenit atât de inevitabilă, încât s-a transformat într-o ramură independentă a puterii, și în multe țări este o forță semnificativ mai mare decât puterea în sensul tradițional. Ajută la menținerea unei realități virtuale cu desăvârșire mincinoase, pentru ca acel regim nedeghizat să nu se prăbușească. Știe exact de ce are nevoie omul. Pentru că omul nu are nevoie de profeți, ci de profeți falși.
Noroc că nu e lipsă de aceștia.
Oamenii tânjesc după minciuni, așa că nu necesită mult efort ca să fie induși în eroare. Ei cred că la televizor sau pe Facebook văd realitatea. Dar realitatea este aproape complet inaccesibilă prin canalele de informare disponibile. Ceea ce se petrece, să zicem, la alegerile prezidențiale americane sau la o reuniune G7 este complet diferit de ceea ce aflăm la televizor.
Și în acest haos dvs. urmați strategia lui Gauguin? Căutați o insulă în care să vă creați propria lume mică?
Da, doar că nu îmi creez propria lume mică, ci propria lume universală. Imaginația este singurul lucru pe care nu mi-l pot lua. Imaginația maselor mari poate fi, desigur, transformată, așa cum a și fost transformată, dar există căi individuale de scăpare, chiar dacă acestea nu duc departe. Lumea mea nu, dar lumea imaginației mele este o lume independentă, nici dolarii, nici cenții nu joacă un rol în ea. Omul nu trăiește doar cu pâine. În această privință, majoritatea nu îi mai crede pe cei din vechime. Și adaugă cu cinism: ei, dar mai ales cu pâine. Să fim serioși!
Independența presupune libertate, ca la lupi, dar lumea gândește: mai ales de libertate să ne ferească Dumnezeu.
Atunci „ultimul lup” dintr-una dintre cărțile dvs. anterioare nu este doar un simbol al naturii pieitoare, ci vă identificați și cu această experiență a existenței?
Mă identific eu, mă identific, dar nu cu libertatea lupului aruncat în natura distrusă, ci cu cea a lupului aruncat în natura distrugătoare. Natura este un teren ostil – încă din tinerețe mă uimesc mulțimile de oameni care ies fericiți în natură, se plimbă pe-acolo, urcă un vârf și sunt copleșiți de delectare. Ar trebui să fugim de ea, nu să ne răsfățăm în ea, întrucât natura ne poate ucide în orice moment. Locul nostru este în civilizație, de ucis ne ucide și aceasta, dar cel puțin aici așteptăm împreună, ghemuiți unul lângă celălalt, să vină ceea ce trebuie să vină.
Deja mottoul noii dvs. cărți se sustrage oricărei acuzații de optimism: „Speranța este o eroare”, îl avertizează pe cititor.
Însă citind cartea, oricine își poate da seama că acest motto nu se naște din pesimismul pe care îl sugerează așa, fără context. Doi eroi ai narațiunii poartă un dialog despre originea lumii, însă ei nu pornesc de la același nivel științific. Unul înțelege în linii mari, celălalt nu înțelege deloc. Conform celei mai acceptate cosmologii, al teoriei big bang, lumea a apărut pur și simplu, dintr-o dată. Nu știm altceva despre asta, pentru că niciun domeniu științific nu a reușit să afle ce s-a întâmplat în primele câteva sutimi, miimi, milionimi de secunde. Știm ce s-a întâmplat doar după zeci de secunde: au fost create particule de materie și antimaterie, anulându-se constant reciproc. Dacă privim proporțiile, odată cu formarea unui miliard de particule, s-au format și un miliard de particule de antimaterie simultan, cu excepția momentului originar când s-a creat o particulă de antimaterie mai puțin. Am putea spune că s-a produs o eroare, și lumea materială a apărut ca urmare a acestei erori. În lumina acestora, faptul că speranța este o eroare înseamnă cu totul altceva. Înseamnă că lumea s-a născut, de fapt, din speranță.
Protagonistul, în schimb, este atât de tulburat de această eroare cosmologică, încât își pune toată încrederea în Angela Merkel și așteaptă o soluție politică la misterul ontologic. Satirizați intenționat contradicția care există între interpretarea științifică pe care o dăm realității și înțelegerea noastră cotidiană?
Nu eu, faptul în sine face satira, dacă poate fi numită satiră. Imaginea naivă a realității după care ne ghidăm viața și realitatea descrisă de știință sunt de neînțeles de departe una de cealaltă. Soarele răsare, soarele apune, dimineața mă spăl pe dinți, merg la serviciu, merg la cumpărături, vin acasă, pornesc Netflix sau mă uit la apusul de soare și, între timp, nici nu observ ce se întâmplă, de exemplu, în trupul meu. Însă este amețitor că un asemenea organism complicat se poate naște și funcționa. Există un abis de netrecut între cele două niveluri. După un vis urât, orbecăind spre baie, simt doar că mi-am trântit piciorul de marginea patului, dar habar n-am ce se întâmplă în interiorul corpului. Medicul poate urmări până la o limită că se formează un hematom, care este apoi absorbit, dar nici măcar el nu poate surprinde procesele care au loc în cavitățile cele mai interioare ale structurii atomice. Și ceea ce ne nedumerește și mai mult este că nici nu are nevoie să le surprindă.
Chiar dacă cineva este obișnuit să-și bată capul cu fizica particulelor, este garantat că o va uita în momentul în care își trântește piciorul de colțul patului.
Într-adevăr, în astfel de cazuri, va opta pentru un termen mai adecvat, mai colorat.
Nu numai idealurile democratice, ci și dilemele științifice îl părăsesc rapid pe om într-o situație de urgență.
Omului, în sensul în care vorbim acum, îi este atrasă atenția doar de senzaționalism, iar dilemele științifice nici măcar nu-l ating, așa că nici nu l-ar putea părăsi. În situații de urgență se întorc zeii. Aș vrea să reiterez fraza lui Bernhard, păcat că am folosit-o deja.
Sper că nu v-ați găsit niciodată într-un avion în prăbușire, dar oare ați trăit și dvs. pietatea intensificată de necaz?
Oh, desigur, și apoi după ce se termină necazul, lucrurile revin pe făgașul normal. Dar când se strânge lațul, ne agățăm de Dumnezeu nu cu două, ci cu trei mâini. Fiecare de al lui.
Recent, am avut plăcerea de a-l intervieva pe vechiul dvs. colaborator artistic, Béla Tarr, cu care ați construit o viziune cinematografică comună timp de câteva decenii. Am pomenit și în discuția cu el cât de ratat e cosmosul și dacă este posibil să ne răzvrătim împotriva acestui fapt. În opinia lui, lupta este neîncetată, așa că este indignat și în fața îmbătrânirii și a mortalității.
El este un suflet simplu cu cuvinte simple.
Și dvs. vă considerați un rebel?
Oh, nu, de mult timp nu. Situația era diferită când eram tânăr. Béla a rămas tânăr și simplu, simpatic și inteligibil. El a găsit soluția la problema ideilor de care te poți agăța într-un haos total și în general la cum să-și gestioneze viața. Eu nu am astfel de repere, nu consider deloc că universul ar fi rău și rebeliunea nu o pot privi decât cu milă. Însă acest lucru este foarte important pentru mine, astăzi numai cu milă pot urmări și suporta toate lucrurile.
Toate?
Există o parte a realității pliate de noi în diferite concepte pe care o numim rea, satanică sau diabolică. Desigur, nu pot privi cu compasiune formele în care aceasta se manifestă și nici atrocitățile săvârșite în numele ei. În acest sens, eu însumi mă lupt cu forțele întunecate. Încă cu excepția asta, doar cu milă, toate, da. Chiar și pe mine însumi, asta în cazul în care îmi aduc aminte de mine.
Totuși, asta se întâmplă rar, deoarece am devenit prozator, și nu poet, în primul rând pentru că am observat că sunt înconjurat de oameni mult mai interesanți și mai remarcabili decât mine. Iar pentru aceasta, soluția este proza.
Că tot ați pomenit de rău: în carte figurează un lider de bandă neonazist numit Boss, mare admirator al lui Bach. Desigur, observăm aici o fanfaronadă naționalistă, dar se pare că muzica îl mișcă cu adevărat. Cum poate o persoană atât de pătrunsă de ură să fie sincer entuziasmată de armoniile perfecte?
Pe de o parte, admiră și respectă cu sinceritate ideile care în mintea sa neonazistă reprezintă valori supreme: germanitatea, apartenența la națiune, la pământul natal, respectul fervent pentru mai marii națiunii. Fără îndoială că de Bach îl leagă o legătură intimă prin care compozitorul devine pentru el ceva mai mult decât un simplu simbol al germanității. Iată acest om animalic, extrem de agresiv, care nu este dispus să facă compromisuri nici măcar în ceea ce privește ura față de imigranții care sunt declarați drept principalul inamic. Își privește cu dispreț colegii neonaziști care sunt convinși că Germania este distrusă de migranți, preferând să se întoarcă la sursa istorică a urii naziste și să continue să dea vina pe evrei pentru toate problemele. Cum se potrivește Johann Sebastian Bach în toate acestea? Este imposibil de explicat, dar nu este fără precedent. Nu înțelegem nici cum a fost posibil că gardienii din lagărele morții iubeau cu pasiune muzica de cea mai înaltă calitate!
Aici apare trista realizare că momentul cathartic și întâlnirea emoționantă cu marile lucrări nu pot depăși ura unui om. Totuși, dvs. ați menționat des că stabiliți acest standard cât se poate de înalt pentru operele de artă: o creație valorează ceva doar dacă ne schimbă fundamental.
Oamenii pot trăi cu calități care pot fi considerate reciproc exclusive. Ar fi simplu să spunem că toate se găsesc în noi: Raiul, Purgatoriul și Iadul, dar nu sunt adeptul acestei simplificări. Cert este că ar trebui să ne gândim din nou serios la ce înseamnă expresia „stăpânit de diavol”. Mă ocup mult de această problemă și o voi face și când vom termina această conversație.
Aceste cercetări vor lua o formă literară?
În cazul meu, nimic nu are o formă literară. Consider propria mea literatură în mod limpede descriptivă. Nu fac parte dintre acei scriitori care simt că vor concepe și vor scrie o poveste în care ei dețin controlul.
Pur și simplu, personajele împotmolite în întunericul existenței, cu destinele și poveștile lor, cer să fie lăsate în realitate, iar eu le pot ajuta în asta, pentru că mă pricep la cuvinte.
Pentru ele, cuvântul este poarta care duce către lumea noastră. De fapt, sunt doar un scriptor, un scrib căruia i se poate încredința o poveste sau un destin pentru că găsește expresiile potrivite. Dar trebuie să torpilez imediat această formulare, pentru că nu este adevărat că eu caut și găsesc expresiile. De fapt, acești eroi care vor să pășească în realitate își spun singuri poveștile. Așadar, nici nu trebuie să găsesc eu cuvintele.
Îi auziți vorbind?
Tot timpul, și acum imaginați-vă de ce fel de viață am parte. Cuvinte, cuvinte, cuvinte, cuvinte… Milioane și miliarde de cuvinte. Este un miracol că cele două egouri ale mele funcționează. Unul în care se vorbește tot timpul, și celălalt care aude totul și uneori notează. Să îmbrac asta în formă literară? Cum? Nu eu decid. Ei dictează, eu aștern pe hârtie.
Acest zgomot constant poate fi obositor.
Trebuie să compensez cumva, altfel aș înnebuni. Când eram tânăr, mi-era imposibil, dar mai târziu am reușit să dezvolt în mine abilități prin care pot contrabalansa această presiune imensă. Umorul, de exemplu, funcționează excelent în acest scop.
Ne veți spune și nouă ce păcat au propozițiile simple, pe care le-ați evitat de la bun început?
N-au niciun păcat propozițiile simple. Pur și simplu, când cineva rostește ceva în crepusculul pe care îl percep eu, are ceva foarte important de spus. Iar când avem ceva foarte important de spus, nici noi nu putem spune în propoziții concise, rotunjite, închise că am iubit-o, dom’le, de aceea am ucis-o, ci curge din noi exploziv, în flux de neoprit. Tot așa vorbesc și personajele mele, totul explodează, avansează cu o grabă amețitoare, pentru că speranța lor de a participa la realitate este atât de intensă încât nici nu aș putea s-o opresc, cerându-le scuze că, totuși, aici și aici aș pune câte-un punct. Ar arunca în aer întreg textul. Acesta este privilegiul scriitorilor care așa simt că își inventează singuri poveștile. Așadar, nu am nicio problemă cu propozițiile simple, nu aș face lege ca toată lumea să evite punctul pe motivul că punctul ar fi necurat. Mă pot delecta și cu o operă construită din propoziții scurte, de exemplu, pentru că lasă mult loc imaginației. În cazul meu, însă, acest lucru este exclus.
În 1992, revenit în orașul natal, ați dat un interviu pentru Gyula TV, iar reporterul v-a cerut să fiți amabil să spuneți telespectatorilor, care nu vă cunosc activitatea, cine sunteți. „Dacă aș ști”, ați început oftând. Ați reușit să faceți progrese în această chestiune în ultimele trei decenii?
Da, astăzi nici nu-mi mai pasă.
