Mereu, pururi, neîncetat, pe vecie, necontenit, oricând. Iată câteva sinonime pentru adverbul totdeauna. Puse împreună, România și totdeauna fac, întotdeauna, casă bună. Pe de-o parte, România de totdeauna ține de perenitate, de dăinuire (,,Trebuie să insistăm mereu asupra acestor legături de la egal la egal, foarte firești – și subliniez cuvântul <<firești>>- ale românilor cu europenii.” –p.32), de un crez, de un act de identificare-legitimare, de un atestat de mândrie națională, de situare, pe de altă parte, de alăturarea lingvistică fericită. Carte ,,vorbită”, a dialogului elevat, rodnic, ziditor, rezultanta a două ,,voci” feminine prin excelență, regal cultural, dar și emblemă a rafinamentului, a stilului, a rasei și a clasei, volum ce stă sub semnul excepționalității, România de totdeauna e totodată și expresia dorului de țară a două Doamne ce aparțin de două generații diferite, Simona Preda și Georgeta Filitti, pentru care Istoria e dragoste la prima vedere, preocupare de căpătâi, Acasă. Prima, în calitate de intervievator, cea de-a doua în postura de intervievat, alcătuiesc un tandem inspirat, rod al întâlnirilor neîntâmplătoare. România de totdeauna, nicidecum România abțibild, România etichetelor, România gri, carnavalescă și cancanieră, ce ține prima pagină a tabloidelor, e, în fapt, România profundă, România reper (prin oamenii săi valoroși), România în care naște, rodește și crește sămânța de geniu, România noocrată, cu adevărat europeană, perfect sincronizată și occidentalizată, România formelor cu fond, care ține pasul cu lumea civilizată, România care contează pe harta geo-politică a lumii, România plină de conținut, în care nu decalajele (sociale și economice) și proverbiala desincronizare primează (și despre care se tot bate monedă), ci faptul că e ,,în cărți”, România partener de dialog de rangul întâi, de care se vorbește cu admirație în saloane și în cercurile diplomatice, România fabuloasă, ,,ofertantă”, atractivă, interesantă și pe deplin frecventabilă, România cu ștaif, România Mare prin oamenii mari care o populează și o reprezintă cu onoare, la vârf și în viața de zi de zi (,,O lume elitistă…” -p.67), România nu doar grânar al Europei, ci și ,,pepinieră” de elite, România competitivă, ea înseși făuritoare de istorie, care se mișcă degajat la braț cu surorile occidentale, fără complexe de inferioritate sau al nonapartenenței la familia europeană, România bunului-simț și a lucrului bine tocmit, România ,,vizibilă”, deschisă, fascinantă, neîncremenită în proiect, România demnă, ieșită în lume și din tipare, ,,România, țară profund norocoasă (…)” (p.85), ,,Este România profundă de care îmi face întotdeauna plăcere să vorbesc și care scoate la suprafață și valorizează personalități, dincolo de istoriograful de serviciu al unui domnitor, al unui rege, al unui prim-ministru.” (p.88), România vertebrată, România nu doar cu deschidere la Marea Neagră, ci și la noi și noi oportunități de dezvoltare, România calmă, nonconvulsivă, rebrand-uită, așezată, România ,,dodoloață” sub aspectul potențialului (și nu ca areal geografic), al posibilităților reale de afirmare, România matură, chibzuită, ,,dulce”, opusă României de mucava, România racordată cu adevărat la Europa și nu doar ocupantă a unui loc onorific în marea familie europeană, a bunăstării și a stabilității, România cu trecut, prezent, dar și cu viitor, și nu o Românie a exodului sau a depopulării masive, proscrisă sau țintuită la stâlpul infamiei, o țară a revirimentului, în care miza să fie pusă pe tineri (,,tineretul trebuie să înțeleagă că va conduce lumea, dar nu poate să acționeze în conformitate cu dorințele noastre.” –p.99), România ,,retrocedată”, hotărâtă (inclusiv la nivel de vechile hotare, samavolnic confiscate de veneticii care s-au perindat pe-aici) etc.
Radiografiată pe parcursul a aproape trei secole de existență, capete de pod fiind finele epocii fanariote și contemporanietatea, România de totdeauna se vrea expresia încrederii autoarelor în destinul unei țări în care prea adesea (și pe nedrept) se înfierează tare și metehne sociale (în detrimentul faptului măreț) și se vehiculează ideea de cultură minoră, de periferie a Europei, de țară de mâna a doua, unde balcanismul, cu accentele sale depreciativ-peiorative, face legea. Dialogul dintre Simona Preda și Georgeta Filitti, două firi iscoditoare, rafinate intelectuale iubitoare de frumos, parte a elitei românești, bogate în spirit și purtătoare de feminitate și de grație, pune publicul cititor în fața unei cărți de tip blazon, cu un vădit rol popularizant, ce întrunește toate calitățile paideicului, totul desfășurându-se sub semnul agreabilului: ,,discutăm aici puțin monden subiectele (…)” (p.37).
În vreme ce Simona Preda posedă știința discursului narativ, naturalețea, șarmul și abilitatea de a o ,,stârni” pe Georgeta Filitti prin provocările intelectuale lansate (întrebări abile, inspirat plasate), toate în folosul cititorului, Doamna academician, în ton cu Adevărul istoric, fără a idealiza, dar pe deplin familiarizată cu trecutul țării din care face parte (și aici există o dublă perspectivă: apartenența Georgetei Filitti la una dintre marile familii aristocrate ale României, am numit familia Filitti, dublată de munca titanică a acesteia de studiere a arhivelor, de lucrul cu documentul), răspunde amplu, eliberează, la fel de șarmant și de captivant, din prea plinu-i enciclopedic, ,,trăind”, în același timp, momentul istoric relatat, ține dreapta măsură. Ceea ce rezultă e un act de seducție noocratică, un schimb valoros de idei, istoria ca poveste (privată însă de aspectul ficțional, o poveste parcă spusă din cușeta luxoasă a Orient Express-ului de odinioară), o discuție relaxată, tonică, degajată, jovială, lipsită de rigorile științifice, în care predomină plăcerea și voluptatea spusului (depănatului), tonul doct, parfumul de epocă (a se vedea intenția recuperatoare a cărții), nota de umor și de bună dispoziție, amănuntele personale, oamenii din vechime, faptele și atitudinile acestora, miciile istorii, adesea ce frizează zona domesticului, mondenului și intimismului (,,E greu de crezut și, în același timp, cineva se întreba cine a avut mai mulți copii nelegitimi: Carol al II-lea sau George Enescu? Pentru că au fost neobosiți și unul, și altul în privința asta. De ce? Nu știu să vă spun, dar este o realitate, la fel și viața exemplară a lui Ion Brătianu cu soția lui, Pia.” –p.38), faptul aparent mărunt, dar cu impact jalonard pentru vremurile respective, predilecția pentru detaliu. Sunt zeci de nume grele vehiculate, o galerie portretistică impresionantă, frescă socială cu eroi (picarești, predispuși la aventură, depozitari de romantism, dar și de dramatism) și protagoniști pe măsură, modele umane și sursă de inspirație, saga, lucruri știute, dar și cu titlu de inedit (spre exemplu, cazul Bei Samos-ului Ion Ghica, ,,unul dintre puținii, de fapt primul român guvernator al unui teritoriu în afara României.” –p.32, sau postura, mai puțin cunoscută, în care apare Barbu Știrbei: ,,Dar, să nu uităm că Barbu Știrbei rămâne în istoria noastră și cu altceva, și anume: se termină Al Doilea Război Mondial (se termină este un fel de a spune, pentru că la 23 august noi am întors armele împotriva puterilor Axei și, după regulile războiului, ar fi trebuit să fim socotiți aliați); sigur, occidentalii, mai mult sau mai puțin, ne-au socotit ca atare, în vreme ce rușii, deși luptam alături de ei, deși mereu eram în avangardă ca să fim carne de tun, concomitent continuau să ia prizonieri dintre ostașii noștri. Și așa se face că zeci de mii de români au fost duși în lagărele sovietice până la 30 septembrie 1944, când s-a încheiat armistițiul. Pentru semnarea documentului s-a dus la Moscova o delegație românească, dar, cu obiceiul nostru românesc de a fi neglijenți până la Dumnezeu, nu a avut un sigiliu al țării, și atunci, acest act esențial, acest tratat de armistițiu are o ștampilă, un sigiliu: sigiliul inelului lui Barbu Știrbei.” –p.84-85), aspecte chintesențiale ale acoladei temporale avute în vedere, în care Omul primează, de unde și tenta de veritabilă strigare, într-o ordine aleatorie, a ,,catalogului”: Pavel Kiseleff, Constantin Caracaș, Alexandru Dimitrie Ghica, Gheorghe Bibescu, Mihai Sturdza, familia Bibescu, Regina Maria a României, C.A. Rosetti, Ion Ghica, Mihail Kogălniceanu, familia Brătianu, Constantin Cantacuzino, Alexandru Marghiloman, Pake Protopopescu, Zoe Mavrocordat, Marițica Văcărescu-Ghica, Martha Bibescu, Anna de Noailles, Maria Rosetti-Tescani, Eliza Știrbei, regina Elisabeta, Zoe Cantacuzino, Ecaterina Cantacuzino Băleanu, Maruca Cantacuzino, Cella Delavrancea-Lahovary, George Moruzi, Barbu Știrbei, Carol al II-lea, Iuliu Maniu, I.C. Filitti, Constantin Filitti, Puiu Filitti, Nicolae Filitti, Nicolae Iorga, Elena Lupescu, Constantin Caragea, Alexandru Rosetti, Irina Procopiu, I.G.Duca, Constantin Argetoianu, Simona Lahovary, Emil Cioran, Mircea Eliade, Eugen Ionesco, Nae Ionescu, Toma Socolescu, Ion D.Berindei, George Enescu, Maruca Cantacuzino, Mihai Cantacuzino, Constantin Brâncuși, Rădulescu-Motru, Tristan Tzara, Geo Bogza, Gogu Constantinescu, Emil Racoviță, Matilda Ghika, Pius Severin, Martha Bibescu, Neagu Djuvara, Alexandru Ghica, Radu Ciuceanu, Alexandru Paleologu, Neagu Djuvara, Elina Năsturel Herescu, Matei Basarab, Marica Brâncoveanu, Constantin Brâncoveanu, Ecaterina Rosetti, Apostol Arsaki, Constandinache Caracaș, Regele Ferdinand, Alexandru Ioan Cuza, Elena Maria Catargi, Iancu Bălăceanu, Olga Sturdza, Dumitru Seceleanu, Maria Cuțarida-Crătunescu, Tincuța Caragea, Victor Slăvescu, Corneliu Coposu, Ion Rațiu, Regele Mihai, Spiru Haret ș.a.
Alături de toate acestea, sunt lucruri bazice ce țin de specificul național, cum e, de pildă, consecința procesului de emancipare a societății românești de la sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea de sub tutela fanariotă (mimesis-ul ,,bun”, racordarea la valorile perene europene), apariția salonului și rolul femeii ,,receptacol” sau al femeii ,,tezaur” (ce dă tonul și savoarea schimbării): ,,muntenii s-au îndreptat mai mult către Paris, iar moldovenii s-au dus în mare măsură în lumea germană, fie la Viena, fie la Berlin.” (p.16). După cum lesne se observă, fără a neglija, desconsidera sau minimaliza aportul păturii sociale predominante în epocă (țărănimea), noocrația este cea care constituie subiectul cărții, aceasta fiind forța motrice care a scos România din izolare și a propulsat-o spre modernism: ,,Externalizarea marilor valori românești este o realitate.” (p.91).
Pe undeva, e o discuție ex catedra, dusă în afara statisticii, a relatării seci sau a cronologiei împovărătoare. Și cum istoria e făcută de oameni, tocmai umanismul e cheia de boltă pe care se sprijină România de totdeauna.
România de totdeauna e structurată pe trei paliere: Acei domni…, Acele doamne, …Și viețile lor. În ciuda debutului ,,masculin” al cărții, autoarele, fără să-și propună delimitări (sterile) de gen sau să procedeze corect din punct de vedere politic, dând întâietate sexului frumos, nu se limitează la a portretiza doar figuri proeminente de bărbați ai neamului, ci aduc referire și la femei strălucite care au marcat decisiv istoria României.
România de totdeauna, România de tip continuum, România ca dat istoric, cu o identitate puternic conturată, România de ,,atunci” (din illo tempore) și România de ,,acum”, din trecut, dar și din prezent, România în datele firescului, a spațiului geografic, istoric, cultural și uman care înnobilează, se situează cu mult deasupra istoriei de manual: ,,privind istoria, ocupându-ne de ea, trebuie să avem tot timpul în minte un lucru: măsura. Nu poți să absolutizezi, e și cu bune, și cu rele.” (p.35). E tocmai unul dintre lucrurile esențiale de care ,,povestașa” Georgeta Filitti ține cont în felul cum se raportează la istorie (inclusiv la propriile istorii, personale), procedând onest, lucid, nepărtinitor, exprimându-și propriile judecăți de valoare acolo unde situația o impune. E o Românie asumată, o Românie despre care vorbește întotdeauna argumentat, aplicat, cu datele verificabilului, o Românie veridică și autentică, despre care e chibzuit să se dezbată sub auspiciile naționalismului ,,bun” (și nu sub cel al naționalismului de fațadă, contondent, păgubos, irațional, inflamant, extremist sau a fanfaronadei politice: ,,Un naționalism exacerbat, de tipul: noi am fost fără cusur, am inventat totul.” -p.90).
Femei ale prezentului, fascinate de trecut, Simona Preda și Georgeta Filitti au în vedere aspectele care ne diferențiază ca nație, particularitățile care au contribuit (și contribuie) la consolidarea României ca stat național unitar și independent. Și cum nu toată istoria e una favorabilă dezvoltării armonioase (am numit, spre exemplu, perioada comunistă, epocă de tristă faimă, ce a adus deservicii majore țării, aruncând-o într-un regres –inclusiv al mentalităților- extrem de dificil de recuperat), tocmai accentul pus pe portretizarea oameniilor provindențiali (și aura de legendă creată în jurul personalităților acestora) care s-au identificat cu destinul spațiului carpato-danubiano-pontic e chemat să ne individualizeze.
Simona Preda în dialog cu acad. Georgeta Filitti,
România de totdeauna,
București, Editura Corint, 2022, 252p.
Indiferent însă de perioada istorică la care se face referire, esența mersului înainte a societății românești o constituie instruirea, educația (unul dintre pilonii care se clatină serios în timpurile din urmă, lucru sancționat drastic de Georgeta Filitti). Vorbind despre Brătieni, Doamna academician ține să precizeze: ,,Care e firul conducător al acestei mentalități? Instruirea! Trebuie să spunem de la început că este perioada când nu se pune problema să-ți scoți o diplomă plătind, adică șpagă, plagiat, nu se cumpără școlaritatea sub nicio formă, așa că oamenii se școlesc, sunt de mare seriozitate, sunt foarte interesați de propășirea țării lor.” (p.36). Similar, păstrând modelul/genotipul omului politic încetățenit, cu precădere, de perioada interbelică (,,atitudinea oamenilor bine-crescuți din perioada interbelică” –p.84), profilul actual al celui sortit să se ocupe cu diriguirea destinului țării ar trebui să se sprijine pe o serioasă cultură: ,,Mie mi se pare că un om politic, spre a fi eficient, trebuie să fie foarte cultivat, cu o școlaritate foarte ordonată…” (p.41).
Patriotismul ca virtute e o altă însușire a înaintașilor, far călăuzitor, patriotism care răzbate și din întreg volumul România de totdeauna prin atitudinea Simonei Preda și Georgeta Filitti și a lor încântătoare ,,încăpățânare” de a demonstra că iubirea de țară nu e ceva desuet, decadent sau rușinos, un lucru de care să ne dezicem cu ușurință sub imperiul tentațiilor facile ale străinătății sau ale acaparatorului proces de globalizare, ce tinde să aneantizeze granițe, conștiințe și identități naționale: ,,Ei cred, sunt patrioți și lucrul se manifestă, noi l-am pierdut acum și îmi pare foarte rău.” (idem). România portretizată de Simona Preda și Georgeta Filitti e o Românie ,,altfel”, ce a beneficiat, în același timp, de o uriașă șansă, dar și de o nemeritată neșansă. Șansa constă în elite (termen căruia Georgeta Filitti îi conferă o accepțiune extinsă), în contribuția acestora la tot ce înseamnă progres, imagine benefică de țară și civilizație. Neșansă (istoria neprietenă, ingrată, defavorabilă sau ,,mașteră”) înseamnă perioadele tulburi din istoria României (și aici ne referim fie la Primul Război Mondial -,,Pare de necrezut, dar în momentul începerii războiului, românilor li s-a cerut, de către Aliați, să facă nefuncționale sondele. România era teribil de curtată și de unii, și de alții, în principal, pentru bogățiile subsolului ei. Or, cum se profila ocupația germană a celei mai mari părți a teritoriului românesc, s-a pus problema ca petrolul să nu ajungă în mâna nemților. S-a făcut așa-numita <<comisie de incendiere>>, cu specialiști englezi, francezi, americani, iar sondele au fost făcute inoperante. Se termină războiul, România cere despăgubiri…Urmarea: știți care a fost procentul de despăgubiri din ce am cerut? Am căpătat 1% în vreme ce alte țări au cerut foarte mult, iar Germania a fost exonerată de o mulțime de obligații. Dar culmea atitudinii reprobabile a Aliaților știți care a fost? Ne-au cerut despăgubiri pentru aceste sonde distruse cu ajutorul lor, la sfatul lor. De ce? Pentru că, de fapt, toată industria asta petroliferă de când începuse să se numească industrie (…), toată această industrie fusese dezvoltată cu capitalul lor prin societăți mixte și ni s-au cerut despăgubiri. Pe urmă, românii au avut niște probleme: nu le-a convenit europenilor să recunoască, dar, de fapt, la sfârșitul războiului, în 1919, noi am salvat Europa de comunism. Atitudinea conducătorilor Conferinței de Pace de la Paris a fost potrivnică României, este un fapt despre care noi nu prea vorbim.” –p.42-43), fie la comunism, ce a vizat, între altele, persecuția intelectualilor, suprimarea elitei (devenită ,,dușman de clasă”) și instaurarea ,,omului nou”, plămădit după chipul și asemănarea regimului, proiect antropologic ratat).
Prin punerea în oglindă (demers comparatist, paralelă cu prezentul sărac în eveniment), prin tragerea unor semnale de alarmă, Simona Preda și Georgeta Filitti fac lobby pentru România. Între România ,,de atunci” și România ,,de acum” există subtile deosebiri de nuanță și de substanță. Și tot despre secolul ,,dominat de Brătieni” (idem), Georgeta Filitti precizează: ,,Au repere morale și mai este ceva: au o condiție materială, nu totdeauna strălucită, fac datorii, le achită greu… Dincolo de asta, nu au ideea de a se îmbogăți cât mai mult. Și așa se face că, exilați fiind, după Revoluția de la 1848, se adună din vreme în vreme, dacă nu chiar trăiesc acolo, la Paris, într-un loc ce se numea Hôtel des Principautés Unies (…) Și acolo se adunau –de ce?- ca să facă o extraordinară propagandă în spațiul franțuzesc acestor provincii, provincii neolatine, înconjurate de o lume potrivnică: Imperiul Austriac de o parte, Rusia la răsărit, turcii la sud.” (p.36-37); ,,lumea aceasta trăitoare la Hôtel des Principautés Unies era obsedată de ideea prezentării țării într-o lumină cât mai frumoasă.” (p.37): ,,ei au vocația ctitoririi.” (p.42).
România de totdeauna, în esență, o Românie pitorească, poate fi considerată un compendiu de istorie, o istorie condensată, pe nivele de referință, din care cititorul fascinat de trecut este invitat să aleagă ceea ce i se potrivește. Indubitabil, România de totdeauna este și reflexul istoriei naționale ca zestre, zestre formată, în principal, din ,,mariajul” fericit dintre specificul național și beneficele influențe europene: ,,această încrâncenare tâmpă care nu duce la nimic, această înstrăinare, această depărtare a noastră de valorile europene erau de neconceput.” (idem).
România de totdeauna ne pune în situația conștientizării unor probleme fundamentale: rolul de căpetenie al elitelor, cine suntem ca popor?, încotro ne îndreptăm?, care ne sunt originile?, cine oamenii de seamă?, care ne sunt punctele tari, dar și neajunsurile/vulnerabilitățile?, cum valorificăm istoria fabuloasă de care dispunem?, cum ar fi arătat fața României dacă n-ar fi existat ,,accidentele”/frânturile de destin?, unde duce drumul României deschis de antemergătorii ei vizionari?, unde ne-am pierdut și ce s-ar putea face pentru resurecția elitelor? etc.
Nota de exotism a cărții e dată fie de recuperarea unor cuvinte de epocă (,,arzoaie” (p.17), ,,parafena” (p.18), ,,ghimie”, ,,starostele” (p.30), ,,firfiricul” (p.37), ,,cinovnic, vătaf, zapciu” (p.51), ,,podărese” (p.127), ,,capuchehaie” (p.130), ,,vutcă” (p.138), ,,eghileții” (p.140), ,,sastiseală” (p.155)), fie de consemnarea unor situații de viață despre care Georgeta Filitti relatează uneori la modul nostalgic. Spre pildă, vorbind despre regele Ferdinand și Martha Bibescu: ,,E o lume care se vizitează, corespondează și amicițiile se leagă, fără să se termine toate în alcov. (p.40), sau, în alt loc, despre Bucureștiul condus de vizionarul primar Pake Protopopescu: ,,O practică ce avea să se diminueze până la dispariție a fost corespondența. Sunt mii de scrisori, dificultatea este că noi nu mai avem astăzi răbdare. Lumea scria pe hârtie foarte fină, cu peniță la fel de fină, dar scria și pe verticală. Și lectura nu era deloc ușoară, scria în franceză, dar sunt destui care scriu și nemțește, îți ia foarte mult timp să descifrezi, și cum astăzi nu mai avem răbdare…”(p.54-55).
Accesibilitatea cărții e dată de faptul că Simona Preda și Georgeta Filitti transpun, cititorul fiind purtat pe aripi de poveste (povești cu acoperire totală în realitatea istorică, consemnate de istorie, povești pline de tâlc, de sapiențialitate). La fel de adevărat, autoarele vorbesc în cunoștință de cauză, la modul profesionist. Ceea ce rezultă e arc peste timp, punere a oglinzii, restitutio in integrum, focalizare de pe macro pe micro și invers, exotism, eleganță a exprimării și a evocării, eficiență a binomului întrebare-răspuns, părtășie cu istoria.
Când vine vorba de România și de atentatorii la destinul acesteia, de falsificatorii de istorie, Georgeta Filitti devine vehementă, neadmițând compromisul, rabatul existențial, jumătățile de măsură, spoiala, politica pe sponci, superficialitatea, derogarea de la codul de conduită și de la valorile perene (,,Cinstea, corectitudinea, comportamentul civilizat în societate.” -p.247), cu atât mai mult cu cât raportarea la model, la oamenii de o mare ținută morală și intelectuală (biografia unor o descoperă din studiul arhivelor, pe alții îi cunoaște personal și la ,,umbra” cărora se ,,ucenicește”) ține de respectul de sine și de uriașa sa anvergură intelectuală: ,,Nu-i văd pe oamenii politici de astăzi uitându-i Dumnezeu într-un muzeu, în marile muzee ale lumii. Nici măcar în muzeele noastre nu cred că s-au dus vreodată…” (p.41); ,,Acum e greu să facem o paralelă între Partidul Liberal din secolul al XIX-lea până la Al Doilea Război Mondial și Partidul Național Liberal de astăzi. Nu discutăm, pentru că asemenea comparații nu duc nicăieri.” (p.42); ,,Și asta este o hibă: ne entuziasmăm, lucrăm, și pe urmă se întâmplă ceva și ne împiedicăm.” (p.88); ,,basculăm spre populism foarte ușor.” (p.91); ,,Nu știu să spun de ce, există această caracteristică a noastră să nu ne recunoaștem valorile, ba, dimpotrivă, dacă unul are patru degete la un picior în loc de cinci, dacă are gura puțin strâmbă, o mică deficiență, de aia vorbim cel mai mult. Asta ni se pare mai interesant decât opera rămasă în urma lor.” (p.102); ,,Societatea românească, intelectualitatea românească, trăind aici sau în afară, manifestă un dinamism absolut surprinzătoe. Poți critica acest fel al nostru cârcotaș, ne bucurăm să semnalăm stângăcia cuiva, dar aș spune că din acest <<bălegar>>, suport pe care se dezvoltă societatea românească, cu cârtiri, cu critici repetate, răzbat personalitățile. Caracteristica societății noastre, expresivitatea ei stă în formarea unor elite. Societatea românească s-a exprimat, totdeauna, prin elite. Elitele au fost strălucite. Că prăpastia dintre elite și marea masă a românilor este uriașă, e altă problemă. La un juriu ipotetic al universului, dacă ne prezentăm, nu ne facem de râs, existăm prin aceste elite. Iar, când mă gândesc la aceste elite, mă gândesc deopotrivă la femeia de serviciu care îți lasă casa perfect curată, la coafeza care te tunde cum trebuie, la medicul care are grijă de tine ca un emul al lui Hipocrate.” (p.107).
Simona Preda și Georgeta Filitti, două conștiințe, fac dovada actului responsabil, a nobiliei, profitabilei și inspiratei alăturări. Indiscutabil, Georgeta Filitti este o autoritate în materie de istorie, iar opiniile pe care le emite sunt pe deplin avizate. Domnia sa oferă o viziune lucidă, echilibrată asupra trecutului, repunând lucrurile –acolo unde este cazul- în matca lor firească (avem în vedere aici istoria văduvită de comunism, ,,adaptată” după nevoile/interesele propagandei). Ceea ce rezultă e o istorie lipsită de prejudecăți, tabuuri sau cosmetizări, o istorie nepărtinitoare, relatată în spiritul și în litera evenimentelor care s-au consumat aievea (fapt care i-ar putea scandaliza pe cei străini de interesele românești, care seamănă și alimentează zâzania, confuzia, dezinformarea, cantonarea în zona ignoranței sau degringolada): ,,Acesta este păcatul nostru: când se întâmplă ceva rău, căutăm vinovatul alături. Noi nu putem fi vinovați.” (p.86); ,,morala nu era virtutea de căpetenie a româncelor.” (p.118); ,,Și, dacă ne-am muta peste 500 de ani, am avea toate șansele ca societatea din secolul al XIX-lea s-o cunoaștem mai bine decât pe cea actuală, pentru că acum noi trimitem mesaje agramate, majoritatea de genul <<nu pot vb>>, dar atunci exista un adevărat cult al corespondenței” (p.138); ,,Trebuie să demitizăm niște lucruri, nu să ni le imaginăm.”, ,,trebuie să discutăm calm și liniștit.”, ,,să fim rezonabili.” (p.150); ,,la noi e foarte greu să păstrezi un secret (…).” (p.151); ,,Nechibzuința noastră e greu să fie egalată undeva în lume.” (p.153); ,,pe români trebuie să-i mobilizezi în permanență, pentru că la început se entuziasmează, apoi renunță, încep repede, dar nu termină mai nimic.” (p.155); ,,cutumele de care era plină societatea românească (…).” (p.157); ,,Dezorganizarea care ne-a caracterizat totdeauna (…).” (p.173); ,,Poate că în România se va reveni la această practică și vor fi mai mulți cei care să înțeleagă că întrajutorarea este absolut necesară.” (p.177); ,,La noi, când nu vrei să faci ceva, invoci lipsa de bani.” (p.202); ,,astăzi noi trăim de pe o zi pe alta, foarte grăbiți, fără să știm de ce, iar acumularea de obiecte frumoase, armonioase, la care ar trebui să te uiți și să te înseninezi, ne pare inutilă.” (p.203); ,,Noi tindem azi să dăm la o parte experiența concentraționară și un exemplu absolut năucitor e acela că toate emisiunile de televiziune care relatează ororile din închisorile românești sunt la ore târzii, de obicei după miezul nopții. E o încercare manifestă de blocare a informației.” (p.221); ,,noi nu suntem solidari.” (p.223); ,,În societatea noastră s-a creat o prăpastie extraordinară. Noi uităm un lucru: aducerea comunismului în țară a însemnat distrugerea fizică sau anihilarea a mii și mii de oameni. Și ce am pus la loc? Comuniștii nu au făcut apel la țăranii cu gospodării solide, muncitori, respectuoși, cu credință în Dumnezeu –aceștia au fost etichetați drept chiaburi și trimiși în pușcărie. Dezmoșteniții satelor, analfabeți, cu dosar bun –o noțiune absurdă- au ajuns atotputernici având un numitor comun: ura față de cei care o duceau bine. A doua zi după Revoluție, cei care au fost demonizați de proaspetele autorități așa-zise <<democratice>> pentru că <<nu mâncaseră salam cu soia cu noi>>.” (p.224); ,,Socot că singurul moment când noi ne manifestăm solidaritatea este prin invidie și părere de rău că alții au mai mult, fără să ne gândim dacă oamenii aceia merită sau nu, ori dacă noi facem ceva să ajungem la acea condiție socială.” (p.224-225); ,,Mai e ceva: slaba noastră educație la nivel general și lipsa unei judecăți proprii corecte.” (p.225); ,,eu stărui să spun că nu am intrat în Europa în 2007, că nu un act juridic ne conferă acest statut european. Boierimea a avut precumpănitor mentalitate europeană prin contactul de mai bine de o sută de ani cu Europa. Nu poți cere unui țăran care vinde leuștean în piață să aibă conștiința că este european, nu era nici acum o sută de ani și nu este nici acum în situația asta. Numai că fenomenul trecerii de la feudalism la capitalism s-a produs lent. Și nimeni nu s-a gândit să ia un boier să-l arunce la pușcărie numai pentru faptul că era boier. Orânduirea comunistă e prima care, odată venită la putere, își extermină oponenții.” (p.231); ,,Marasmul în care ne aflăm este cauzat de lipsa de educație.” (p.236); ,,Nu trebuie să luăm pe nimeni drept valoare absolută.” (p.237); ,,după 30 de ani suntem într-o zonă gri, unde receptăm uneori pe nemestecate o serie de valori ale Occidentului.” (p.239); ,,trăim refuzul de a ne educa, fiindcă am găsit un refugiu foarte periculos, și anume pila. Acum e la putere.”, ,,Să nu idealizăm nici trecutul.” (p.242); ,,Apoi mai există un tip de moștenire ce ține de un soi de paternalism –îmi dă ăla, mă ajută celălalt.” (p.243).
Minima moralia care se degajă din România de totdeauna vizează necesitatea existenței modelelor, felul cum ducem mai departe moștenirea dăruită nouă de înaintași (mulți dintre ei deschizători de drumuri, putând fi considerați ,,bunuri” cu valoare patriomonială), felul cum le cinstim memoria, cum îi promovăm și ne promovăm în același timp. Pe parcursul a celor aproape trei secole radiografiate de Simona Preda și Georgeta Filitti devenim martorii unei istorii scrise de oameni de vază care au frizat excelența. Grație elitelor, România nu are de ce să sufere de ,,complexul Cenușăresei” sau al unei țări ,,oarecare”, atitudinea ei predilectă fiind obligatoriu să rămână demnă, verticală și nu obedient-servilă. În subtext -și aici România de totdeauna funcționează ca o invitație adresată publicului larg-, obligația morală de a ști. Oricând există vremuri favorabile pentru afirmarea elitelor, oricând există loc pentru un nou ,,boom” intelectual sau pentru lucrul temeinic făcut.
Educația naște elite. E taman ceea ce pare să se uite în zilele noastre, când prețul pe instrucție tinde să frizeze derizoriul sau ridicolul, când analfabetismul funcțional face ravagii și victime, când meritocrația e considerată un moft, când furtul intelectual (plagiatul) are toate șansele să devină ,,sport” național: ,,Blazonul vine la pachet cu educația și a avut o consecință: felul cum au reacționat boierii cu blazon în pușcărie.”, ,,Elita poate fi definită prin acea caracteristică de asumare a unor principii de corectitudine, profesionalism, moralitate.” (p.232); ,,Chiar și după Revoluție, lumea și-a dat seama că, pentru a fi credibil în societate, trebuie să ai educație.” (p.233); ,,Nu poate fi vorba de un grup, ci de individualități, pentru că, în mod surprinzător, îi întâlnești.” (p.233-234); ,,trebuie să definim elita ca acea pătură a societății care își folosește la maximum capacitățile intelectuale și deopotrivă manualitatea.” (p.234-235); ,,Educația face diferența, dar nu de tipul: îl închid în casă, îi dau douăzeci de pagini de citit despre Renașterea italiană și pe urmă să-mi debiteze ce a înțeles.”, ,,Răspunsul este întoarcerea la carte (…)”. (p.238); ,,cândva exista o elită foarte convinsă de caracterul nostru european și prin faptul că se putea circula ușor și liber. Nu trebuia să fii miliardar ca să călătorești. Destui își permiteau să hoinărească prin Europa.” (p.240); ,,șansa României este educația, dar nu condusă fantezist, cu ideea continuă de reformă. Procesul de învățământ ca atare trebuie să fie adaptat, fără lucruri anchilozate, fără informații nefolositoare.” (p.246).
România de totdeauna se dorește un demers împotriva ,,amneziei” și ignoranței: ,,Ceea ce am reușit să facem în secolul al XIX-lea cu generația irepetabilă de la 1848, cea care a făcut România modernă, încet-încet am uitat. S-a restrâns pe nesimțite acest culoar de o importanță covârșitoare al politicii externe: propaganda. Noi nu am mai făcut propagandă eficientă, prin diplomații noștri, prin ce trimiteam, prin ce invitam aici, prin participare la manifestări internaționale.” (p.43-44).
România de totdeauna prezintă istoria națională la modul atractiv, galant. De o atenție aparte se bucură Epoca la Belle Époque, vârf de lance, piatră unghiulară, cap compas, epocă de colecție, un fel de ,,Fairia”, fascinantă în ansamblul ei, irepetabilă, magică, epopeică, magnifică, irezistibilă. Ceea ce interesează în mod deosebit e felul cum aceasta a amprentat destinul românilor: ,,Da, a existat o epocă binecuvântată în istoria Europei, așa-numita <<La Belle Époque>>. Este răstimpul dintre Imperiu, dintre domnia lui Napoleon al III-lea, care a fost un spirit tutelar pentru noi –este cunoscută acțiunea lui pentru Unirea Principatelor-, și Primul Război Mondial. Aceasta a fost perioada de cea mai mare efervescență intelectuală a României, când în prim-plan politic au apărut o serie de bărbați foarte interesanți să spunem, prin excentricități. Foarte mulți dintre ei făceau parte din Jockey Club, o societate formată în 1875.” (p.45); ,,Bucureștiul a devenit un spațiu de lucru foarte râvnit pentru o serie de arhitecți străini…A apărut Galeron, toate construcțiile mari din La Belle Époque i se datorează. Și ai noștri, școliți în străinătate –Toma Socolescu, Ion D.Berindei-, realizează clădiri impresionante. Lucrurile sunt absolut splendide, România modernă funcționează din plin.” (p.53-54).
Carte de tip apă vie, România de totdeauna este o veritabilă lecție extinsă de istorie, ,,exerciții de admirație” în formă continuată. Dincolo de multiplele învățături conținute în carte (esențiale pentru o excelentă mobilare interioară intelectuală), se degajă rolul terapeutic al rememorării. Marea Istorie și mica istorie, istorii personale, picarești, picante, culturale, noocratice. Sunt toate istorii care rămân, indiferent de vremuri sau de anvergura lor, istorii și genealogii cu o uluitoare capacitate de amprentare, parte din ,,codul” genetic și identitar al neamului românesc, atestat de mândrie națională și, de ce nu, de mândrie personală.
Nu mai puțin importantă pentru istoria neamului și pentru cultura generală a fiecăruia dintre noi, veritabil exercițiu de ,,respirație” noocratică, e zăbovirea autoarelor asupra unor personalități (de unde și ,,medalioanele” de o anumită anvergură), cum ar fi Carol al II-lea, Nicolae Iorga, Barbu Știrbei, ,,Nababul” (alias Gheorghe Cantacuzino), Constantin Argetoianu, Corneliu Coposu, Ion Rațiu ș.a. Informații valoroase aflăm, totodată, și despre Jockey Club, Hipodrom, relația dintre Regina Maria a României și Barbu Știrbei, Instituția Străjeriei, ,,micul Trianon” (p.56), balurile bucureștene, magazinele de modă, teatrul bulevardier, iubirea dintre George Enescu și Maruca Cantacuzino, cochetele boieroaice de secol XVIII, impactul revistelor de modă franțuzești asupra societății românești, rolul presei, reclamele, condiția femeii, avortul, căsătoria și divorțul, căsătoriile aranjate, mireasa în epocă și cadourile de nuntă (în genere, chestiuni ce țin de latura ,,domestică” a existenței), distracțiile și formele de socializare (călătoriile în străinătate, tenisul, cazinourile, jocul de cărți), obiceiurile de naștere, implicarea Bisericii în viața socială, bijuteriile, parfumurile, coafurile, fardurile, rujurile, ,,cărțile de bună purtare” (p.141), publicațiile, vlăstarele regale, periplul inimii Reginei Maria, societățile de binefacere, moda secolului XX, dantelele, pălăriile, rochiile Reginei Maria, problema feminității, spiritismul, cafenelele, grădinile, parcurile și boema bucureșteană, vacanțele de odinioară, colecțiile de artă și articolele de lux, birocrația etc.
Istoriile personale ale familiei Georgetei Filitti (momente în care relatarea îmbracă hainele confesivului pur) pun și mai mult în lumină importanța și semnificația aristocrației și a rolului jucat de aceasta: ,,legătura lui Carol cu familia Filitti. Este concludent nu atât pentru tatăl soțului meu –I.C.Filitti, istoric-, cât pentru Carol. Filiții erau foarte legați de familia regală, e vorba de Constantin Filitti, aghiotantul lui Carol I și fostul aghiotant al lui Alexandru Ioan Cuza. Cel care i-a fost aghiotant lui Carol al II-lea, Puiu Filitti, este unul dintre nepoții acestui Constantin, adică tatăl lui era senator conservator de Ialomița, Nicolae Filitti. Acest Puiu Filitti avea o soră, Ella Filitti, iubita lui Carol din tinerețe. Toți făceau parte din grupul <<Birjăria>>.” (p.72); ,,în momentul Restaurației se întâmplă o poveste absolut românească: regele Carol al II-lea e la Cotroceni și începe să primească oameni în audiență. Printre cei primiți e și I.C.Filitti, academician, fost membru al serviciului diplomatic la Paris, Budapesta, Constantinopol, Belgrad, Roma, apoi șef al Direcției politice în Ministerul de Externe de foarte tânăr. Numai că orientarea lui din timpul războiului fusese progermană, în asemenea măsură încât rămăsese la dispoziția Guvernului de la București. A fost trimis prefect în Ialomița, unde avea o moșie și la sfârșitul războiului a fost chemat în fața Curții Marțiale pentru trădare. Nu cred că au fost mulți români care au avut curajul să se ducă. Cei care au putut să fugă au fugit. Filitti s-a dus în fața Curții Marțiale și s-a comportat în așa fel, încât a fost absolvit de vină.” (p.72-73); ,,Iorga a declarat: <<Câtă vreme trăiesc eu, Filitti nu ocupă un post la Universitate sau altundeva>>. Filitti a avut și alte momente grele: întreaga avere a dat-o pe mâna unui administrator. Acela l-a iscălit în fals, apoi s-a sinucis și el a plătit până la moarte datoriile administratorului. După război, Filitti era într-o situație păcătoasă. Puiu Filitti a intervenit la regele Ferdinand și a fost numit în Consiliul Legislativ. În calitate de consilier, a doua zi după Restaurație, Filitti s-a dus la Carol, oarecum cu pâra. <<Filitti, nu ai dreptate, e așa, așa, așa…>>. În discuția celor doi, Carol s-a vădit foarte bine informat. Filitti era un tip extrem de corect și pedant, așa se face că a consemnat toată conversația și am avut ocazia s-o public. E un text interesant și ca mentalitate, dar, mai ales, îl profilează pe Carol al II-lea drept cârmuitor la curent cu treburile țării, în ciuda derapajelor sale zgomotoase.” (p.73-74); ,,bunicul soțului meu –Gheorge Ghica. Era băiatul marelui ban Mihai Ghica, fratele domnitorului regulamentar Alexandru Dimitrie Ghica, și maică-sa era Ecaterina Faca, una dintre scriitoarele de început ale romantismului românesc.” (p.55); ,,Bărbatul meu, Manole Filitti, a fost nepotul Marucăi Cantacuzino. <<Nababul>> avea o soră, Zoe Cantacuzino, iar ea s-a căsătorit cu străbunicul bărbatului meu. (…) Manole Filitti a trăit în intimitatea lor ani de zile, fiind amator de viață mondenă, cu perspectivă foarte sigură în față.”(p.61); ,,Este o treabă foarte personală; am avut șansa să mă căsătoresc cu Manole Filitti, iar diferența de vârstă dintre noi a făcut să am acces, aici în țară și mai ales în exil, la o lume specială. Erau oameni pe care soțul meu îi cunoscuse în tinerețe, cu care fusese foarte bun prieten; știam de lucrul acesta, începând cu Enescu. și, deopotrivă, Manole Filitti fusese prieten cu Eugen Ionesco.” (p.92); ,,Căsătoria cu Manole Filitti m-a cufundat într-o societate unde, într-un fel, trăiam de la terminarea facultății. Fusesem căsătorită tot cu un aristocrat, descendent dintr-un rege al Poloniei, Cazimir. Acesta era arheolog. După despărțirea de Iura Cazimir, mă cununasem cu istoria și nu visam decât hrisoave.” (p.103).
De asemenea, memorabile pentru Georgeta Filitti rămân întâlnirile providențiale cu Arghezi, Cioran, Eugen Ionesco, descendenții familiei Bibescu, Alexandru Paleologu, Neagu Djuvara, despre care relatează la modul exuberant: ,,Generația lor, școlită în străinătate, cu anumite experiențe, din care unele la limită, a fost cu adevărat strălucită.” (p.105). La fel, demne de luat aminte sunt considerațiile personale ale Doamnei academician ce țin de spiritualitatea românească: ,,Faptul că Mircea Eliade și Brâncuși nu au rămas în țară nu trebuie interpretat ca o abandonare a patriei. România rămâne o țară mică. Altfel te lansezi la Paris. Eu cred că, dacă Eugen Ionesco nu ar fi plecat din țară și ar fi rămas aici până la sfârșitul vieții, teatrul absurd pe care l-a creat n-ar fi avut aceleași dimensiuni.”(p.89); ,,Eu nu văd, spre exemplu, pe Rebreanu cu Ion alături de Balzac.” (p.90). Fascinează și parcursul intelectual al Georgetei Filitti, studenția, mentorii, activitatea la Institutul de Istorie al Academiei Române, viața dedicată istoriei, fotodocumentele din arhiva personală care însoțesc volumul, iubirea de țară exprimată tranșant și fără echivoc: ,,Nu m-am gândit niciodată să plec definitiv din țară. Am avut două ocazii explicite și le-am refuzat fără ezitare. Nicăieri nu mă simt mai bine ca aici.” (p.213).
România de totdeauna este o carte eveniment, carte tezaur, carte de tip ladă de zestre, extrem de atrăgătoare prin prisma bogăției materialului informațional pe care-l conține, care își propune să sensibilizeze conștiințe. Și cum noblețea obligă, istoriile consistente relatate, cu ,,miez”, au rolul să ne propulseze ca neam. Cum privim România de totdeauna, respectiv relatările Georgetei Filitti? Cu încântare și recunoștință. Sumă de istorii ,,obiective” și ,,subiective”, România de totdeauna este o carte despre șansă: șansa noastră ca popor de a avea oameni de talia celor portretizați, șansa de a dăinui cu adevărat prin educație, șansa Georgetei Filitti de a întâlni oameni ce ies din tipare, de a învăța enorm de la ei și de a le studia și publica opera, șansa Simonei Preda de a dialoga fructuos cu Doamna academician Filitti, șansa cititorului de a lectura o carte deosebită etc.
România de totdeauna e o Românie de poveste cu final (analogat unui nou început) fericit, căreia merită să i se ducă din nou vestea (bună), o Românie care să confirme așteptările Simonei Preda și ale Georgetei Filitti că, precum în basme cu Feți Frumoși și Ilene Cosânzene, binele va triumfa: ,,sunt câteva sute de români realizați în străinătate, care nu sunt de neglijat, majoritatea în sfera tehnică. Uimește la ei un lucru, și anume capacitatea de a se adapta, respectiv inițiativa, ambiția, dorința de afirmare, pentru că, în fond, în asta constă superioritatea regimului capitalist. Ai inițiativă –poate eșuezi, dar de multe ori și reușești! Sunt sute de exemple care au reușit, atât în străinătate, cât și în țară. În momentul de față, reușita lor, succesele lor intră în opoziție cu încremenirea resentimentară manifestată de autoritățile noastre. De ce? Pentru că noi trăim o restaurație. Dacă am lua legile care ne guvernează astăzi, constatăm că foarte multe sunt încă de expresie comunistă.” (p.234); ,,eu constat cu o anumită încântare că există mii –la început, am crezut că sunt zeci- de oameni tineri care totuși reușesc să își configureze o personalitate interesantă. Mulți au studiat în străinătate, s-au întors, nu acceptă termenul de <<șpagă>> și nici nu vor să audă de corupție.” (p.241); ,,indiferent de cât de subțire este această elită, eu cred însă în ea; mă învârt într-o lume de oameni tineri care sunt surprinzători, își iau meseria în serios.” (p.243).
